„Cultivarea Vieții, a relației noastre cu Dumnezeu, este șansa de a ne ridica din moartea spirituală”
Între Biserică și cultura morții a existat dintotdeauna un conflict pe viață și pe moarte. Această sămânță adusă în România din occident capătă astăzi noi dimensiuni și din negrija noastră. Valeriu Gafencu îndemna ca înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, să urâm păcatele noastre - prostia, suficiența și moleșeala sufletului și a minții - căci tocmai adormirea conștiinței creștine a dat frâu liber insolenței și nefirescului. În plan personal, ne putem da seama dacă ceea ce trăim este sau nu viață uitându-ne la ceea ce căutăm noi să ne hrănim trupește și sufletește. A treia conferință organizată în Postul Mare de Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români, filiala Iași, a punctat trecerea „De la cultura morții la cultul Vieții”, marți, 1 aprilie 2014, în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universităţii „Al. I. Cuza”. Invitații tinerilor au fost poetul Marius Iordăchioia, autor al volumelor „Jurnal de tresăriri” și „Cineva mă caută prin viața mea”, și părintele Constantin Sturzu, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iașilor, preot paroh la Biserica Talpalari din Iași.
„Hristos e singurul Care ne oferă Viața, prin Trupul și Sângele Său”
În deschidere, pr. Constantin Sturzu a marcat momentul de început al acestei culturi a morții, identificându-i valențele contemporane, amintind totodată și de un efect colateral, dar deloc întâmplător al ei, și anume Ortodoxia de muzeu. „Ne putem da seama dacă ceea ce trăim este sau nu viață uitându-ne după ceea ce căutăm noi să ne hrănim. Și să observăm care este efectul acelei hrane. Adam și Eva, mâncând din rodul pomului cunoștinței binelui și răului, crezând că acolo e viața lor, au început să se hrănească din cele ale lumii. Ceea ce au făcut ei atunci facem și noi acum: ne uităm în jurul nostru și căutăm să ne hrănim cu tot felul de lucruri - de la hrana propriu-zisă, până la idei, materie și persoane. În epoca în care trăim, putem vorbi de o cultură a morții propriu-zisă. Ce este avortul, ce este eutanasia, dacă nu legiferarea uciderii? Ce este atunci când se incinerează cineva care a murit? Nu mai este nădejdea aceea că trupul este sămânța pe care o pun în pământ ca să iasă trupul nestricăcios. Ce este toată crima pe care o facem împotriva mediului înconjurător, toată această tăiere de păduri, distrugerile de ape?”, întreabă retoric sfinția sa.
„Biserica tocmai aceasta oferă: un spital în care venim să fim tratați”
Este însă ceva din care simt că mă pot alimenta la nesfârșit și care mă ridică, mă eliberează, mă duce în postura aceea de stăpân peste viața mea, în care cu adevărat să manifest o libertate față de lume? Sau de fapt mă leagă prin tot felul de fire, prin diferitele canale prin care mă alimentez? Ce facem atunci când constatăm că ceea ce vrem și căutăm nu este viață?
„În acel moment mă voi gândi: Oare este ceva care mă poate hrăni și care să-mi aducă tot ceea ce poate fi bine pentru mine: pace, bucurie, libertate? Și aici găsesc cuvântul lui Hristos. El e singurul care spune: ca să aveți Viață, Eu vă dau Trupul și Sângele Meu. El e singurul care ne oferă această Viață și avem nevoie să cultivăm această relație cu Viața, care este Hristos”, afirmă pr. Constantin Sturzu.
Însă, cum încep? În momentul în care fac pasul acesta se întâmplă ceea ce pățește o persoană care suferă de o adicție – intră în starea de sevraj. Potrivit părintelui Constantin Sturzu, noi, de obicei, ne speriem și aici ne oprim sau stăm ani de zile, pierdem foarte mult în starea aceasta în care vrem să ne apropiem de Dumnezeu. Nu mai îndrăznim să ne apropiem de El crezând că nu suntem nevrednici. Și așa cum cineva care suferă de o astfel de adicție are nevoie de multă luptă ca să se rupă, tot așa și noi, avem nevoie de multă hotărâre să ne ținem de lucrul acesta. Și cum procedăm? Căci și voința noastră este slabă. Or Biserica tocmai aceasta oferă: acest spital în care venim să fim tratați.
„Pentru ea ne-am golit inimile, istoria și buzunarele”
Potrivit poetului Marius Iordăchioaia, această sintagmă - „cultura morții” - vine din occident și nu este un concept filosofic, ci e la fel de concret ca o etichetă de pe un produs. Între avort și eutanasie, ea cuprinde tot ceea ce este distructiv. În autobiografia sa, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre faptul că i s-a dat să vadă trei dictaturi: cea fascistă, cea comunistă și cultura morții. Filosoful francez Marcel Moreau scria în cartea sa Farmecul și Groaza câteva cuvinte profetice, care ne vizau pe noi, est-europenii: „Și ce vom da noi, occidentalii, acestor prețioși eliberați după ‘89? Câteva lecții de democrație, câteva ajutoare economice, încântătoarea arhitectură a banului, cinismele căpătuielii și moartea din sufletul nostru”, care, după cum afirmă poetul, este îngrozitoarea față a crizei noastre spirituale. Într-un răgaz de meditație, dânsul a așternut câteva versuri în conștiințele celor prezenți, sub titlul „Libertatea noastră”: Pentru ea l-am ucis pe Ceaușescu./ Pentru ea ne-am avortat copiii,/ Pentru ea ne-am părăsit părinții în azile,/ Pentru ea am făcut credite în bănci,/ Pentru ea ne-am ipotecat viețile,/ Pentru ea ne-am redecorat apartamentele, fețele și biografiile,/ Pentru ea ne-am golit inimile, istoria și buzunarele. /De când o așteptăm, libertatea noastră seamănă tot mai mult cu moartea.
„Să dorim să fim desăvârșiți, nu perfecți”
Arhitecții culturii morții folosesc plenar tot ceea ce se știe în materie de manipulare psihologică. Totul se face programatic, angajat, științific. „Grija” lor este: cum facem să producem acceptarea inacceptabilului? De aceea, iată pe viu raportul dintre Biserică și cultura morții, așa cum îl subliniază poetul Marius Iordăchioaia: „Noi trebuie să fim cei care asediază cultura morții, nu să ne lăsăm asediați de ea. Pentru că Cel din noi este mai tare decât cel din lume, cel care se află la originea culturii morții. Noi suntem, ca Biserică, mai tari decât cultura morții. Rămâne să vedem în ce măsură credem asta. Pentru că Biserica trebuie să asedieze, cel puțin în România, cultura morții, și nu viceversa”.
Potrivit părintelui Cosntantin Sturzu, în tranziția de la cultura morții la cultul Vieții există două lucruri asupra cărora nu avem poate o percepție sănătoasă: viața personală, a fiecăruia dintre noi, cu Hristos și dorința de a fi perfecți, nu desăvârșiți. „Noi suntem precum o casă cu foarte multe încăperi. Nu putem locui în toate. Le-am tot schimbat de-a lungul anilor. Când Îl primești pe Hristos, Îl primești în camera în care ești atunci, în care ești foarte prezent. Dar asta nu înseamnă că L-ai primit în toată casa ta.
„Cultul Vieții este dragostea dintre noi în familie, în societate”
Mai sunt camere nevizitate, în care n-ai intrat, cămăruțe din sufletul tău, lucruri ascunse. Or, în momentul în care i-ai deschis ușa, EL te iubește prea mult ca să te lase pe tine să te restrângi la acea cămăruță. Vrea să mergi în toată ființa ta, toată ființa ta s-o viziteze, toată s-o impregneze de îndumnezeire, pe toată s-o curețe. Că-s camere cu păianjeni, șobolani, balauri..., El vrea să intre și acolo. Sigur că apar ispite când deschizi o astfel de ușă. E nevoie să intrăm în toate acele locuri. Or noi ne speriem și spunem că nu e în regulă. Hristos, însă, vrea să-L primești în toate ale tale”, spune pr. Constantin Sturzu.
Din momentul în care te-ai conectat tu însuți la Viața cea adevărată, în momentul în care în sufletul tău începe să se contureze armonia, te îndrepți spre aproapele tău, ieși din viața ta în viața celorlalți, aducând cu tine ceea ce ai tu mai de preț, spre împărtășire, spre comuniune.
„A-l iubi pe celălalt creștinește înseamnă a i-L dărui pe Hristos prin dragostea care o ai tu pentru Hristos. Totdeauna unde este dragoste, va fi cu putere prezența Lui. Agonisirea iubirii este această datorie morală pentru aproapele nostru. Practic, dacă între mine și fratele meu nu este Hristos, eu nu i-am dat exact ceea ce îi datorez fundamental: Viață. Nu este Viață între noi și atunci totul va deveni încet-încet o cultură a morții.La polul opus, cultul Vieții este dragostea dintre noi în familie, în societate, șiaceasta pentru că există o infuzie dinspre Biserică a dragostei lui Hristos”, a concluzionat poetul Marius Iordăchioaia.