Aveam și încă am întrebări și neclarități legate de ceea ce înseamnă prietenia pentru noi, oamenii. Atunci mi-am zis că prieteniile mele au o destinaţie: Raiul. Prietenia are miros de veşnicie și te face să îţi fie dor de veșnicie. Este știut că, atunci când îţi este dor de ceva, cauți să ajungi acolo, la locul cu pricina, începi călătoria pentru a întâlni lucrul râvnit. Dacă prietenia dintre mine si ceilalţi m-a făcut să îmi dau seama ca veşnicia înseamnă comuniune, atunci e clar că nu pot porni la drum singură, ci împreună cu un cineva sau cu mai mulți. Dar cum îmi dau seama că sunt pe drumul cel bun? Care este drumul acesta spre Veşnicie, cât durează, când începe şi când se termină? Am multe întrebări. Le bănuiesc răspunsul, dar încă nu-l am foarte definit.

Se spune, și de multe ori trăim sentimentul, că prieteniile sunt trecatoare. Am fost dezamăgiți și, cu siguranță, am dezamăgit. Pe de altă parte, cu unii prieteni nu ne întâlnim decât destul de rar. Stând departe unii de alții, având preocupări diferite, noi cunoștințe, un nou context de viață, ne îndepărtăm sufletește. Prietenia, acest cuvânt care iese semeţ din gurile noastre , în multe cazuri pare că se dărâmă din cauză că nu putem sa creăm o legătură cu ceilalţi demnă de stralucirea pe care i-o atribuim acestui cuvânt. Putem noi oare să clădim o prietenie perfectă? Noi creăm prieteniile? Cu siguranță că nu. Prietenia e un dar. E iubire din iubirea lui Dumnezeu, pentru oameni care ne sunt dăruiți și care rămân aproape de sufletele noastre printr-un ceva care nu este al nostru, prin rugăciunea prietenilor către prieteni, prin faptele de iubire arătate. Și mai mult decât atât, trebuie să știm că acest dar, prietenia, se cultivă, se îngrijește așa cum îngrijim un trandafir ce ne dorim să nu se usuce. Și apoi darul primit se dă mai departe.

Putem gândi prietenia și ca pe o călătorie. Aș spune că prietenia este călătoria oamenilor împreună cu Dumnezeu, întru iubire. Pentru a putea menţine iubirea curată trebuie sa te curăţeşti de păcate. Când părintele a zis „Vreau sa merg cu voi in Rai”, am gândit pentru mine: „Bine, bine, dar eu nu pot merge cu voi aşa, în felul în care sunt!” Aşa că pentru a merge înainte trebuie să faci și o călătorie în tine însuţi, pentru a-ți îndrepta calea dinlăuntru. Păcatele deviază drumul prieteniei. Prietenia înseamnă responsabilitate, responsabilitate pentru cei din jur. Această călătorie obligă. Prietenii tăi au ca destinaţie Veşnicia. Nu mergem colea, mergem departe. Iar Veşnicie înseamnă comuniune. Tot păcatul, tot ceea ce facem greşit, strică comuniunea dintre oameni și călătoria.

O altă problemă nerezolvată este: cu câți oameni putem fi în comuniune, cu câți prieteni putem călători? Desigur, nu avem relaţii de prietenie foarte puternice cu toţi oamenii. Cum am putea face faţă cu brio atâtor prietenii cu câți oameni întâlnim?! Am speranța că, prin prietenia cu câteva persoane sau chiar și cu o singură persoană, pot exersa iubirea faţă de toţi cei pe care îi întâlnesc. Nu ştiu să explic cum se întâmplă, dar în cei câţiva prieteni cu care am o legătura strânsă, parcă locuiesc toţi oamenii pe care îi cunosc. Nu ştiu de ce, dar atunci când îmi mângâi prietenii  la nevoie, le împărtăşesc un cuvant frumos, simt că mângâi întreaga lume. Totul.

Frumosul se molipsește

Anul acesta, ziua prietenei mele a căzut în duminca în care s-a citit Evanghelia în care slăbanogul a fost adus în faţa lui Hristos de către prietenii lui. Mă gândesc că prietenii lui au avut, pe lângă marea credinţă că va fi vindecat, şi  marea convingere că prietenul lor trebuie, merită, să fie vindecat. Iubirea din ei i-a făcut să vadă lucrurile aşa. Slăbănogul o fi avut păcate mari, dar uimitor, prietenii ce-l iubeau nu îl vedeau aşa, nu au deznădăjduit pentru el. Credeau în el mai mult decât credea el însuși în el. Aceștia sunt prietenii. Pentru credinţa prietenilor, Hristos l-a vindecat și l-a  iertat și de toate păcatele. I-am mulţumit prietenei mele printr-o scrisoare trimisă pe mail pentru faptul că are mereu încredere în mine, că iubirea ei niciodată nu judecă ce e rău în mine, ci o face să mă vadă în varianta mea cea bună. Poate de multe ori deznădajduiesc, dar faptul că mereu ochii ei mă văd mai bună, îmi dă curajul să fiu mai bună, să mă schimb. În acele momente mă gândesc: dacă prietena mea mă vede aşa, are atâta iubire, atunci înseamnă că prin ea Dumenezeu îmi arată ochii Săi iubitori şi milostivi şi mă cheamă la El.

Scriind aceste rânduri îmi dau seama ce minune se petrece şi la Nemţişor în cele patru zile. Adresăm mulțime de întrebări, dialogăm, aflăm nu doar la nivel intelectual, ci mai ales la nivel de suflet. Frumosul se molipsește. Nemțișorul este un loc în care câteva sute de tineri își caută drumul împreună și călătoresc patru zile frumos. Aici te regăseşti pe tine așa cum ești tu. Nu facem lucrul acesta în fiecare zi. Când ne revedem după un an, simt că la școală și acasă mai mult m-am luat la întrecere cu ceilalţi, cu mine însămi, dar nu am călătorit. Departe de prieteni și de Dumnezeu doar hoinărim. Unele vieți au o destinație finală, altele sunt trăite la întâmplare.

Vrem să călătorim împreună spre Rai? Vrem să nu călătorim singuri? Când îi facem loc lui Dumnezeu între noi, atunci călătoria alături de ceilalţi devine ea însăşi destinaţia ultimă. Putem deja să spunem că, într-o mare măsură, am și ajuns. Rareori ne dăm seama că Raiul începe atunci când ne iubim cu adevărat.  (Ștefana Petre, studentă la Facultatea de Arhitectură)