Această închisoare a fost construită de regele Carol I între 1870-1890 ca fort de apărare împotriva turcilor. După răscoala din 1907 a fost transformată în pușcărie. Am fost însoțiți aici de domnul Demostene Andronescu, un bătrân cu ochii limpezi și cu privirea veselă care a făcut detenție politică în acest loc. Ne povestea cum încă de la intrare deținuții erau întâmpinați de două rânduri de gardieni cu ciomege care îi băteau crunt chiar din prima clipă ca să îi intimideze. Aici au fost închiși printre alții Părintele Gheorghe Calciu și Părintele Nicolae Steinhardt.

„La răspântiile vieții/Stam cu mâna-ntinsă/Și mă miluiau drumeții/Cu lumină stinsă” (Versuri din poemul Prefacere – Demostene Andronescu)

Ne-a povestit tot domnul Demostene Andronescu că dintre toți deținuții, cei mai demni erau țăranii. Se vedea în privirea lor că depășesc orizontala și trăiesc viața pe verticală, în legătură cu cerul oglindit în ochii lor. Acești oameni simpli care erau în comuniune cu semenii și cu creația, sufereau cumplit primăvara când soarele scălda pământul și când ei își dădeau seama că, acum e momentul pentru arat țarinile, dar că nu vor putea face asta nici în acest an.

Solidaritatea era un mod de a fi în închisorile comuniste. Nu puteai rezista fără a fi solidar cu cel de lângă tine. Cei tari îi ajutau pe cei slabi. Cei tineri pe cei bătrâni. Când un deținut se întorcea de la izolare, era așteptat de colegi cu 2-3 rații de pâine pentru că știau că va veni flămând.

M-am întrebat ce învăț eu de la oamenii aceștia? Sunt modele, dar ce învăț mai exact? Cred că pot învăța de la ei Învierea. Adică toate aceste fapte cumplite trebuie conștientizate și înțelese, dar totodată depășite. Îngrijorarea este semn de necredință. Orice s-ar fi întâmplat cândva, noi trăim cu gândul că Hristos a înviat așa încât, vom învia și noi.

De asemenea învăț cât de important este să fiu prezent. Atunci când dialoghez cu cineva să fiu cu adevărat în fața lui. Să nu las mintea să-mi fugă încoace și-ncolo. Prezența aceasta ajută să-i înțelegi pe cei de aproape și să-i iubești. Asta au făcut deținuții din temnițele comuniste. Au fot prezenți și i-au cunoscut profund pe cei asemena lor, așa încât chiar după zeci de ani ei se recunoșteau fără să mai știe unul cum arată celălalt.

În final, cred că putem învăța de la deținuții din temnițele comuniste demnitatea. Întrebat fiind de ce nu cedează la anchete, Aurel State a răspuns: „nu cedez pentru că vreau să păstrez omul din mine”. Demnitatea este cea care ne păstrează umani. A nu se confunda cu orgoliul. Reacționez când văd demnitatea umană călcată în picioare, când se atinge ceea ce este dumnezeiesc în om, nu când îmi este lezat orgoliul. A distinge între orgoliu și demnitate, iată o temă la care încă nu am găsit rezolvare. (Andrei Grosu, ATOR Iași)