Icoana a cărui hram îl poartă biserica se pictează în exterior, pe faţada vestică a locaşului de cult; în interior ea apare pe catapeteasmă, în stânga icoanei Mântuitorului. Multe biserici au un hram principal şi unul secundar. Hramul este cea mai mare sărbătoare a bisericii şi se sărbătoreşte cu mare fast şi solemnitate.

În satul Rădăşeni, sat vechi de răzeşi, biserica Sfinţilor Mari Mucenici Mercurie şi Ecaterina îşi sărbătoreşte hramul principal pe 25 noiembrie, în vechime se sărbătorea şi a patra zi după Sfintele Paşti, iar hramul mic este de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.

Rădăşeni, sat vechi de cultivatori de fructe, se află la 3 km de municipiul Fălticeni, reprezentând astăzi aproape o prelungire a Fălticenilor.

Descoperirile arheologice făcute aici au scos la iveală urme materiale de viaţă omenească din perioada neolitică. Prima menţiune documentară cunoscută despre sat datează de la 14 februarie 1424 – uricul lui Alexandru cel Bun, prin care satul a fost dăruit lui popa Iuga, care era sfetnic a­propiat al domnitorului.

În vâltoarea istoriei, satul a participat la mai multe evenimente istorice, începând cu Petru Muşat şi terminându-se cu Al. I. Cuza. Pe teritoriul satului se afla „Drumul cel Mare“ sau „Calea Mare“ care datează din timpul lui Ştefan cel Mare, drum care a fost declarat monument istoric din 1951. Acest drum făcea legătura dintre târgul Baia şi oraşul Suceava.

Satul descris de Mihail Sadoveanu în scrierile sale arată astfel: „Rădăşeniul e sub deal într-o pădure largă ce se deschide spre şesul Şomuzului. E un cuib apărat de vederea prădalnicilor de altă dată şi de urgia vânturilor de miază-noapte. Istoria neamului nostru a fost aşa de tulburată… încât ţăranul nostru a fost îndreptăţit să spuie că viaţa părinţilor noştri a avut liniştea apelor şi hodina vântului“.

Satul îşi leagă o parte din istorie de domnitorul Ştefan Tomşa, cel care l-a declarat sat domnesc, adunând şi înarmând de aici darabanii din slujba sa. Tot aici domnitorul ar fi în­vă­ţat carte, în biserica din Silişte, care era vechea vatră a satului, biserica aparţinând Mănăstirii Slatina.

Domnitorul a ctitorit bise­rica de lemn din sat între anii 1611-1622. Odată cu pictarea naosului, au fost reprezentaţi pe peretele sudic voievodul şi Elena Doamna, ţinând în mâini chivotul bisericii.

Târnosirea bisericii a fost făcută în 1622, purtând hramul Sfinţilor „Mari Mucenici Mercurie şi Ecaterina“. În afară de protecţia locaşului de cult, ziua de hram sau de cinstire a ocrotitorului reprezintă pentru credincioşi un eveniment care are multe caracteristici importante. În primul rând caracterul istoric al locaşului de cult unde predomină, desigur, timpul şi raza de trăinicie a locaşului din cea mai cunoscută dată de înfiinţare. Acest caracter ne obligă să purtăm evlavie faţă de domnitorul Ştefan Tomşa şi soţia sa, Elena, care au ctitorit această biserică.

Pictura bisericii este veche şi ne pune în relaţie cu pictorul de atunci prin icoanele şi scenele pictate în culori naturale, dar ne şi evidenţiază relaţia pictorului cu rugăciunea şi slujirea. Pictorul adevărat îşi u­neşte zugrăvirea cu rugăciunea şi postul. Pictura a fost refă­cută în 1938 de către pictori botoşăneni, restaurată complet şi înfrumuseţată în decursul a opt ani, datorită preotului Con­stantin Rotar, devenind cea mai bine restaurată biserică de lemn din România. Resfinţirea bisericii a avut loc în 2012, la 7 octombrie, de către trei ierarhi ai Bisericii noastre Ortodoxe Înaltpreasfinţitul Părinte Teo­do­sie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfinţul Pimen, Arhie­pis­copul Sucevei şi Rădăuţilor, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioa­chim, Arhiepiscopul Roma­nu­lui şi Bacăului, primind şi un al doilea hram – pe Sfinţii „Îm­pă­raţi Constantin şi mama sa, E­lena“ (biserica adăpos­teş­te sfin­­tele moaşte ale patroni­lor o­crotitori, o părticică din Cru­cea Răstignirii Mântuito­rului şi moaşte ale Sfântului Necta­rie de la Eghina).

Istoria acestui sfânt locaş reprezintă o mare parte din istoria satului

Caracterul duhovnicesc al zilei de hram ne pune în relaţie cu tot ceea ce înseamnă viaţa creştină trăită în acest sfânt locaş, bazată pe ocrotirea şi sprijinul sfinţilor în cinstea cărora a fost zidit. Caracterul duhovnicesc prezintă cu adevă­rat minunile scrise sau poate cele mai nescrise ale existenţei re­li­gioase. Această biserică fi­inţează cu un specific aer du­hov­nicesc. Clopotele care au ră­sunat chemări de slujire sfinţi­toare aduc ecoul duhovnicesc al acestei biserici din trecut. Jert­firea multor credincioşi, relaţia lor cu tot ceea ce înseamnă slujirea lui Dumnezeu după putin­ţa fiecăruia aşază un caracter du­hovnicesc cu totul deosebit al acestei zile de hram.

Al treilea caracter misionar, actual, al fiecărui locaş de cult ne obligă să unim trecutul de prezent şi acestea împreună de viitor. Pe lângă faptul că în ziua de hram avem posibilitatea întâlnirii religioase în locaşul de cult, obligaţia de a reface, de a păstra şi pune în valoare biserica este o datorie nu numai morală, ci şi o datorie de bun-simţ creştinesc.

Cel mai important şi mai vestit hram în cinstea Sfântului „Mare Mucenic Mercurie“

Până în 1912, satul a avut doar biserica Sfinţilor Mari Mu­cenici Mercurie şi Ecate­rina, la care slujeau mai mulţi diaconi. Hramul acestei biserici s-a serbat de-a lungul timpului şi a patra zi de Paşti. Despre acest hram au scris mai mulţi scriitori, printre care: N. N. Beldiceanu, I. Creangă, Vasile Lovinescu, I. Dragoslav şi în special M. Sadoveanu. În opera „Oameni şi locuri“, M. Sadovea­nu nu doar a descris, dar a şi participat la hramul bisericii, socotindu-l un „hram îmbelşu­gat“, aşa cum evocă Porfira Sa­doveanu în lucrarea sa „Planeta părăsită“.

În a patra zi de Paşti, locui­torii parohiei îl serbau pe Sfân­tul „Mucenic Mercurie“, pentru că era patronul negustorilor, şi îi aduceau jertfă din munca lor pen­tru ocrotirea şi ajutorul său, rădăşenenii fiind vestiţi negustori de fructe. „În această frumoasă zi de sărbătoare a pri­mă­verii şi a satului, cu miresmele florilor din livezi, dis-de-dimineaţă uliţele satului erau pline de căruţe cu oameni care veneau din satele învecinate la hram. Vin, vin, curg neîntrerupt din toate părţile; e o viaţă, o veselie pe culmi şi cai, parcă toată lumea aceia s-a ameţit de mai înainte de lumina strălucită a văzduhului şi a mirosului curat al pământului jilav“ (M. Sadoveanu).

Cu ani în urmă, Sfinţii Mari Mucenici Mercurie şi Ecaterina au început să fie serbaţi în ziua pomenirii lor, la slujbă asistau oamenii satului îmbrăcaţi în costume tradiţionale, dar şi invitaţi. La slujba hramului parti­ci­pau mai mulţi preoţi, formând un sobor care mărea semnifi­ca­ţia acestei zile. La sfâr­şitul sluj­bei toţi participau la slujba Pa­rastasului pentru cei din trecut, dar şi la cea de Te Deum, urmată de o agapă creştinească.

Pregătirea mesei pentru agapa creştinească se făcea în curtea bisericii, aşa după cum îşi aminteşte M. Sadoveanu: „Arde un foc de un car de lemne supt un capac; pe nişte pirostrii cât toate zilele e aşezată o căldare năstruşnică în care forfotea o mămăligă pentru şaizeci de săraci flămânzi, o mămă­li­gă… la care mestecă în sudoa­rea frunţii şase oameni cu un par uriaş înţepenit sus într-armură a copacului… Iar lângă foc de dreapta cealaltă forfotesc nişte oale cât nişte putini, pline cu sarmale de cele mari cum numai la Rădăşeni, la Mercu­rie, se fac“.

Oamenii din această parohie se pregăteau şi acasă pentru acest eveniment, invitându-şi rudele şi prietenii. Casele erau special pregătite pentru ziua de hram: „Şi în toate casele curate ca nişte cutii, cu clituri de zes­tre până în grindă… cu şterga­re în chip de fluturi pe pereţi, în­tr-o regulă şi o curăţenie desă­vârşită, masa stă întin­să“, descrie M. Sadoveanu.

Lângă biserică, la crâşma lui Gherasim, avea loc hora do­moa­lă a tinerilor „care abia se mişcă în sunetul limpede al alăutei şi în zumbăitul cobzei. Nalţi şi chipeşi, cu ilice negre căptuşite cu râs şi cu cămăşi albe fără flori, flăcăii toţi au mustaţa ca vrabia… Iar fetele sunt gătite cu părul frumos aşezat într-o cunună tare înflo­rită, cu salbe vechi de arginţi“ (M. Sadoveanu). Hora satului, care se ţinea după slujba hramului, este frumos descrisă de I. Creangă în Amintiri din copi­lărie: „În Rădăşeni, sat mare şi bogat, am jucat la trei jocuri într-o singură zi: unul de flăcăi tomnatici la care venise fetele cele mai tinere, altul de flăcăi tineri la care venise fetele stătute, iar al treilea de copilandri la care venea cine pof­tea… Flăcăii abia se legănau în joc şi hora se învârtea foarte încet“. Această horă este redată şi de pictorul naiv Nicolae Ursu, din Rădăşeni, într-o pictură de-a sa.

Tot în faţa crâşmei de la Gherasim se adunau negustori veniţi din Fălticeni cu tot felul de produse, dulciuri şi răcoritoare. Iar la umbra unui cort se putea bea şi bere. La sfârşitul zilei, negustorii erau răguşiţi de cât strigau chemând la produsele pe care le aveau de vândut.

Peste drum se afla scrâncio­bul satului, în care flăcăii îşi che­mau fetele pentru a se distra. Scrânciobarul striga pentru flăcăii care s-au aşezat în scaun pe fetele care-i doresc şi aşa toţi se bucurau şi petreceau în lumina liniştită a primă­verii.

Odată cu asfinţitul soarelui, hora este tot mai domoală, iar oaspeţii străini părăsesc satul cu gândul la momentul când vor reveni să sărbătorească hramul, în toamnă.

„E fără pereche serbarea a­ceas­ta a Rădăşenenilor“, spune M. Sadoveanu, „şi dacă ai vă­zut-o odată, n-o mai uiţi cât tră­ieşti. Vezi atâtea lucruri, a­tâ­tea chipuri, auzi atâtea snoa­ve, asculţi atâtea vorbe cu haz încât îţi ajunge pe-o mare bucată de vreme“.

Hramul bisericii se serbează cu deosebită solemnitate în zi­ua pomenirii Sfinţilor Mari Mu­cenici Mercurie şi Eca­te­rina, în vremurile noastre, în pre­zenţa multor oameni care vin de pretutindeni, în urma stră­daniei părinţilor noştri pr. Constantin Rotar şi pr. Geor­gian Rotar (care slujeşte din anul 2014), şi mai cu seamă a soborului preoţilor care îl are în frunte pe ierarhul nostru, έnalt­preasfinţitul Pimen, Arhie­pis­copul Sucevei şi Rădăuţilor. Este cea mai mare sărbătoare a satului nostru, a bisericii, care îi adună sufleteşte şi tru­peşte pe fiii comunităţii, sub sem­nul evlaviei şi al iubirii, dă­ruindu-le pace şi bucurie în Du­hul Sfânt. (Prof. Ioan Dumitru Axinte)