Arhimandritul Nicodim Sachelarie de la Mănăstirea Frăsinei (1902-1973)

Părintele Nicodim Sachelarie a fost un vestit pedagog şi duhovnic de seminar al zilelor noastre.

S-a născut la 8 septembrie 1902 în satul Măldăreşti, comuna Dealul Morii (Bacău), din părinţi agricultori. Rămas de mic fără mamă, a fost crescut de rude. Fiind foarte iubitor de Dumnezeu, în toamna anului 1921 a intrat în obştea Mănăstirii Cernica. După câteva luni s-a stabilit la Mănăstirea Frăsinei. Acolo a primit schima monahală şi s-a format duhovniceşte lângă cei mai iscusiţi călugări.

Între anii 1922-1930 a urmat Seminarul din Râmnicu-Vâlcea. Apoi a continuat Facultatea de Teologie din Bucureşti, ajungând un eminent teolog. Din anul 1930 a fost neîntrerupt pedagog, profesor şi director la mai multe seminarii, precum cele din: Cernica, Râmnicu-Vâlcea, Mănăstirea Neamţ, Craiova şi Curtea de Argeş, crescând în frică de Dumnezeu mii de slujitori ai Bisericii lui Hristos şi scriind mai multe cărţi teologice de morală şi drept canonic.

Între anii 1960-1973 s-a retras ca pensionar în satul natal. Aici a construit din temelie o biserică nouă şi a fost cel mai iubit sfetnic şi părinte al credincioşilor săi. La 24 noiembrie 1973, arhimandritul Nicodim Sachelarie şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost îngropat alături de biserica ctitorită de el.

Spun ucenicii săi că părintele Nicodim era un călugăr foarte nevoitor în viaţă, crescut şi format în Mănăstirea Frăsinei, cea mai vestită sihăstrie românească. Era încă un mare teolog al Bisericii noastre, care trăia Evanghelia lui Hristos. Iar ca duhovnic şi dascăl de teologie, era unul din cei mai apreciaţi pedagogi de seminar.

Spun iarăşi ucenicii săi că arhimandritul Nicodim Sachelarie era un părinte duhovnicesc cu multă înţelegere şi dreaptă socoteală, unind cu pricepere blândeţea cu mustrarea. Nici nu ierta tot, nici nu pedepsea pe măsura greşelilor. Purta întotdeauna haine simple, vorbea ca un părinte cu fiecare, mânca la un loc cu elevii, se ruga împreună cu ei şi era un exemplu pentru toţi. De aceea îl iubeau atât elevii, cât şi profesorii, şi se foloseau de smerenia şi înţelepciunea lui.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 643 - 644)