Arhimandritul Visarion Făgărăşanul (1779-1862)

Arhimandritul Visarion era originar din Ţara Făgăraşului. În anul 1796 a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ, unde se formează duhovniceşte şi este tuns în monahism. Timp de aproape 20 de ani, monahul Visarion a avut ascultarea de tipograf, scoţând cu migală numeroase cărţi de cult şi de învăţătură creştinească de sub teascurile marii lavre.

Învrednicindu-se de darul preoţiei, în anul 1826 ieromonahul Visarion s-a dus la Muntele Athos, împreună cu ucenicii săi, Gherontie şi Isaia. Aici s-au nevoit 7 ani de zile în viaţă sihăstrească, cu post şi rugăciune ziua şi noaptea, sporind mult în lucrarea faptelor bune şi răbdând nu puţine ispite de la diavoli. Apoi, dorind să întemeieze în Athos un schit pentru monahii români şi neavând posibilităţi, Cuviosul Visarion a fost îndemnat de Dumnezeu să se întoarcă în ţară cu ucenicii săi. Deci, auzind de locurile pustniceşti din nordul Dobrogei şi de sălaşele sihaştrilor de la Niculiţel, Taiţa, Celicul Mare, Celicul Mic şi de sub dealul Cocoşului, s-au stabilit aici.

În această parte a Dobrogei a existat, de altfel, cea mai veche vatră isihastă din ţara noastră, datând din secolele IV-VI. Aici au fost vestitele cetăţi creştine Dinogeţia, Noviodunum (Isaccea) şi cetatea Vicina. Aici au fost martirizaţi pentru Hristos numeroşi creştini daco-romani în secolele III şi IV, iar în comuna Niculiţel a existat unul din cele mai vechi centre mănăstireşti din Ţările Române, înainte de secolele IX-XII.

Călăuzit de mâna lui Dumnezeu, Cuviosul Visarion s-a stabilit cu ucenicii săi tocmai în aceste locuri, pentru a reînnoi viaţa mănăstirească rămasă în paragină din cauza ocupaţiei străine. El venea din marea lavră a Neamţului, care a fost sute de ani cea mai înaltă şcoală românească de formare şi trăire duhovnicească.

În anul 1833, ieromonahul Visarion a întemeiat Mănăstirea Cocoş, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, aproape de comuna Niculiţel, adunând în jurul său numeroşi călugări din partea locului, din Moldova şi din Transilvania. El a fost egumen şi părinte duhovnicesc al acestui sfânt lăcaş timp de 30 de ani, învăţând, sfătuind şi povăţuind pe calea mântuirii numeroşi călugări, sihaştri, preoţi de mir şi credincioşi din satele dobrogene. Toţi îl socoteau părintele lor duhovnicesc, îl preţuiau şi urmau sfatul lui, căci avea multă putere în cuvânt şi ducea o viaţă aleasă. Credincioşii din partea locului îl socoteau sfânt încă din viaţă, căci vindeca pe cei bolnavi cu rugăciunea şi dobândea multe suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Însăşi Mănăstirea Cocoş, cu rânduială de viaţă atonită, era pentru românii dobrogeni un adevărat liman duhovnicesc, căci vestea marelui stareţ atrăgea pelerini din toate părţile, până şi din Ardeal.

După o nevoinţă ca aceasta, în vara anului 1862, Cuviosul Visarion arhimandritul s-a mutat la cereştile lăcaşuri, lăsând în urma sa un sobor numeros de călugări şi sute de fii duhovniceşti.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 407-408)