Atunci când vrea, nevoitorul rugăciunii se tocește și se călește

Cuvinte duhovnicești

Atunci când vrea, nevoitorul rugăciunii se tocește și se călește

    • Atunci când vrea, nevoitorul rugăciunii se tocește și se călește
      foto: Ștefan Cojocariu

      foto: Ștefan Cojocariu

Atunci el însuși devine în sine tot o minune și o seninătate, și îndrăznire, și iubire, și dulceață, și veselie, și încredere în toate, lipsă de griji, și bucurie, minunată odihnă a Duhului Sfânt, negrăită participare în Dumnezeu și tânjire a inimii.

În înnoirea [Duhului][1] petreceți[2]

Am venit fiecare de la mănăstirile noastre de la Muntele cu Sfânt nume. Cândva bătrânii erau în principal cei ce țineau Sfântul Munte care oferea toate posibilitățile și jertfele lui pentru harul Apărătoarei Doamne, conducătoarea oștirilor noastre, Născătoarea de Dumnezeu.

Marele Moise, când trebuiau israeliții să călătorească, el și-a luat cu evlavie pe umerii săi lucrurile sfinte ale celor ce slujeau[3]. Iar profetul Isaia și-a înălțat mâinile și fiii israeliților au fost aduși pe brațe, iar fiicele lor au fost purtate pe umeri[4].

Încât de aici, prin binecuvântarea dumnezeiască, astăzi, vin în fiecare zi, în general, la toate mănăstirile aghiorite mulțime de tineri ca monahi începători, ca să amestece tămâia, smirna, uleiul de Cassia, aloe, nardul, moscul, multprețioasele miruri, o măreție, o întreagă bogăție duhovnicească, ca să fie una cu ceilalți monahi, fii cuvioși, fii ai unei viețuiri înnoite.

Sufletul omenesc, care prin fire este întors către Dumnezeu prin diverse strădanii și nevoințe caută din străfunduri comuniunea cu El și, desigur, el caută rugăciunea atât cea personală, cât și cea săvârșită în Biserică. Calea sfințitoare a omului prin darul ceresc al meșteșugului rugăciunii este cea care învață mulțimea rugătorilor îndrăgostiți și a celor ce le este dor de persoana Domnului prin sfintele lor legăminte.

Astfel că, atunci când vrea, nevoitorul rugăciunii se tocește și se călește. Atunci el însuși devine în sine tot o minune și o seninătate, și îndrăznire, și iubire, și dulceață, și veselie, și încredere în toate, lipsă de griji, și bucurie, minunată odihnă a Duhului Sfânt, negrăită participare în Dumnezeu și tânjire a inimii.

Zice Sfântul Grigorie Teologul că „admirând pe Dumnezeu, sufletul Îl dorește și mai mult; dorind, se curățește; curat, devine asemenea cu Dumnezeu, și, odată deveniți astfel, Dumnezeu le vorbește ca alor Săi... Vezi minunăția unirii? Căci Dumnezeu, zice, se unește cu dumnezeii...”[5].

Omul nu poate să trăiască dacă nu simte semnele lui Dumnezeu, ba încă și încercările și necazurile poporului celui ales al Său. Dumnezeu niciodată nu umblă în cer sau pe pământ, fără numai pentru a uni lumea cu El în veac. Acesta este Dumnezeu cel veșnic, Cel ce este.  

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[1] Romani 7, 6.

[2] Filipeni 1, 27.

[3] V. Numeri 7, 9.

[4] Isaia 49, 22.

[5] Kallistos Katafyghiotul, Despre dumnezeiasca unire și viața contemplativă, 90, PG 147, 933D-936A.