Trupul și sufletul în viziunea filozofiei greceşti antice

Din cele mai vechi timpuri taina fiinţei umane i-a atras pe filosofii care au studiat omul în relație cu Dumnezeu. Ce este omul? Ce este sufletul? Ce motivează trupul? – acestea au fost cele mai semnificative întrebări pe care filosofii și le-au pus.

Potrivit uneia dintre interpretări, în greacă, cuvântul trup (soma) este un derivat al cuvântului sema, care înseamnă „semn”. Printre alte numeroase înţelesuri, ultimul cuvânt, sema reprezintă un indicator care arată către un mormânt. Astfel, în acest sens, soma se referă la o filozofie greacă străveche, care considera trupul un sema – un mormânt al sufletului.

Într-adevăr, în tradiția greacă veche, exista o credință răspândită a sufletului natural nemuritor și a trupului natural efemer. Asta înseamnă că mai mulți filozofi din Antichitate considerau că trupul omului este nenăscut și că aparținuse mai înainte lumii impersonale a ideii, însă când s-a mutat din această lume prosperă, Dumnezeu a pedepsit-o și a închis-o în trup, închisoarea și mormântul sufletului din acel moment. Astfel, potrivit acestei păreri, mântuirea sufletului consistă în evadarea din această închisoare și reîntoarcerea în lumea nenăscută a ideilor din care a căzut, astfel încât să se întoarcă la prosperitatea lumii ideale.

În mitul peșterii, Platon demonstrează că întreaga lume perceptibilă este o casă a robiei, o închisoare în care sufletele umane percep umbrele arhetipurilor ca pe o realitate în sine. Astfel, sufletele trebuie să scape de aici și să se întoarcă la lumină. Acesta este erosul platonic. Platon însuși descrie drama căderii sufletelor naturale eterne în trupuri.

Filosofia neoplatoniciană și cea parțial dedicată acestui sistem filozofic, precum și alte sisteme antice au fost influențate de aceste teorii, denigrând din acest motiv trupul. Existau de asemenea alte sisteme care apreciau frumusețea trupului în defavoarea sufletului.

Au fost emise numeroase teorii și puncte de vedere asupra lumii, în relație cu Dumnezeu și cu omul, prin unele sisteme filosofice și religioase. Mitropolitul Ioan al Pergamului rezumă învățăturile de bază ale filozofilor antici și ale unor creștini care au fost influențați de filosofie și le împarte în cinci categorii.

Prima categorie a învățăturilor este reprezentată de teoriile gnostice, potrivit cărora lumea în care trăim este pătrunsă de rău, și prin urmare Dumnezeu nu putea fi Creatorul său. Între Dumnezeu-Tatăl și lume există o ierarhie a „erelor” dintre care ultima este creatoarea lumii.

A doua categorie conţine ideile neoplatonicianului Plotin, potrivit căruia Dumnezeu avea lumea înlăuntrul său și la un moment dat a scos-o la suprafață. Ideile există în Dumnezeu și, pe baza lor, a creat lumea dintr-o materie pre-existentă. Însă lumea creată de Dumnezeu nu este perfectă, pentru că materia și spațiul diferă de ceea ce a dorit Dumnezeu să creeze. Lumea perfectă este lumea ideilor.

A treia perspectivă este cea a ideilor lui Filon, un evreu care a încercat să îmbine credința sa biblică cu teoria lui Platon. Potrivit lui, Dumnezeu a creat materia, ceea ce înseamnă că aceasta nu a existat dinainte. Însă ideile sunt gândurile lui Dumnezeu. Această teorie a influențat neoplatonismul, care considera că lumea este o emanație de la Dumnezeu Singurul, adică o extensie a gândurilor Sale.

A patra, este teoria lui Origen, care a fost influențată de perspectivele lui Platon: potrivit lui Origen, există două creaţii: una este creaţia eternă, care include creaţia sufletelor, iar cealaltă este creaţia în timp, când această lume eternă și prezentă ia o formă materială. Origen vede creația ca pe o cădere.

Este evident că ideile lui Platon au influențat, mai mult sau mai puțin, pe teologii gnostici, neoplatoniști, evrei și creștini și acele teorii care au derivat din învățăturile ortodoxe cu privire la creația lumii și a omului.

Doctrina reîncarnării este legată de crearea lumii. Potrivit doctrinei reîncarnării, sufletele aparțineau lumii eterne și nenăscute a ideilor, însă după aceea, fie prin păcat sau prin emanația din această lume ele au fost închise în trupuri, ca într-o închisoare, ca pedeapsă. Astfel, dacă omul este incapabil să se purifice și să se elibereze de trup, trebuie să se întoarcă din nou în mai multe trupuri, chiar și în trupuri de animale, până când sufletul său este curățat de păcate și se întoarce la lumea eternă a ideilor. O astfel de teorie denigrează trupul, considerând omul o singură unitate psihosomatică.

Trupul din punct de vedere ortodox

Învățătura creștină despre trup și om în general diferă de teoriile metafizice. Cu toate acestea, nu vom realiza o analiză completă a acestui aspect, întrucât obiectul acestui articol nu este unul teologic și nu se adresează experților, ci este mai degrabă informativ și pastoral.

Crearea omului este discutată în primele cărți ale Sfintei Scripturi. Se spune: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!». Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Facerea 1, 26-28).

În aceste versete se spun câteva adevăruri fundamentale. Mai întâi, putem observa că Dumnezeu, Care a creat omul, este o Persoană (întreită), nu un ideal sau ceva impersonal. Nu este un ansamblu de idei impersonale.

Apoi se spune că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă facem legătura dintre acest pasaj și altul, care spune că Dumnezeu a creat trupul din pământ și apoi a suflat asupra sa și i-a dat viață, creând astfel sufletul, este evident că omul a fost creat direct de Dumnezeu într-un mod pozitiv. Asta înseamnă că sufletul nu a trăit mai înainte într-o lume eternă sau nenăscută a ideilor, ci că a fost creat atunci, în acel moment, de Dumnezeu. Mai înseamnă, de asemenea, că trupul nu este închisoarea sufletului, ci că a fost format de Dumnezeu și că a fost creat astfel omul într-o uniune a sufletului cu trupul. Adică, nici trupul nu a existat înaintea sufletului, nici sufletul înaintea trupului. Omul nu este doar un trup sau doar un suflet. Sufletul este sufletul unei ființe umane, iar trupul este trupul unei ființe umane, adică omul înseamnă întotdeauna amândouă, pentru că este format din trup și suflet.

Mai mult decât atât, acest pasaj arată faptul că omul a fost creat de Dumnezeu pentru a împărăți peste întreaga creație. Așadar, trupul nu este închisoarea sufletului, ci a fost creat împreună cu acesta într-un mod pozitiv de către Dumnezeu. Atât trupul, cât și sufletul trebuie să aibă un curs comun către Dumnezeu.

Cu toate acestea, observând trupul uman dintr-un punct de vedere creștin, putem găsi cinci etape ale existenței sale.

Prima se referă la modul în care a funcționat trupul înainte de căderea omului. Imediat după crearea omului, trupul a avut harul și puterea lui Dumnezeu. Adică, sufletul se afla în comuniune cu Dumnezeu, iar aceasta a luminat și trupul, iar prin trup această strălucire s-a extins asupra întregii naturi. Sfântul Nicolae Cabasila spune că trupul este o oglindă. Întrucât trupul a primit energiile necreate ale luminii lui Dumnezeu, aceasta a radiat asupra întregii creații. De aceea Adam și Eva nu se rușinau chiar dacă erau goi. Acest fapt ne arată și că nu trupul poartă vina pentru ce a urmat.

A doua etapă este ceea ce s-a întâmplat după căderea omului. Imediat după ce și-a pierdut comuniunea cu Dumnezeu, oglinda a fost spartă și, ca efect, întunericul a cuprins întreaga creație. Atunci Adam și Eva au văzut că erau goi și s-au rușinat, încercând să se acopere. Trupul s-a sălbăticit din cauza păcatului, și toate patimile trupești au apărut, și asta înseamnă că moartea a pătruns în om. Asupra trupului s-a coborât o mare catastrofă, au apărut bolile, s-a slăbit și avea nevoie de mai multă hrană și haine pentru a se proteja de vreme. Trupul pe care îl știm astăzi nu este cel primit în ziua creației. Nu este același trup creat de Dumnezeu, ci acela care a suportat consecințele păcatului, adică moartea.

A treia etapă a trupului începe odată cu întruparea lui Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, într-adevăr într-un trup muritor, pentru a-l aduce înapoi la slava de dinainte și a-l înălța dincolo de stadiul în care se afla în persoana lui Adam. Schimbarea la Față a Domnului, când Chipul Său strălucea precum soarele și veșmintele Sale s-au făcut albe ca lumina, arată preamărirea trupului. Trupul uman a dobândit o mare slavă în Persoana Cuvântului. Avem de asemenea șansa de a trăi în Trupul lui Hristos. Ne-am renăscut prin Sfintele Taine ale Bisericii, prin Sfântul Botez, prin Mirungere, și cinstim trupul prin Sfânta Euharistie. Prin ascetism – adică post, abstinență… –, nu urâm și nu înjosim trupul, ci ne străduim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îl readucem la condiția inițială a trupului lui Adam și Eva, și chiar mai sus. Așa cum spun Sfinții Părinți, prin nevoință omorâm patimile, și nu trupul.

A patra etapă a trupului începe odată cu ieșirea sufletului din el. În ciuda despărțirii trupului de suflet, unitatea omului rămâne intactă, persoana, ființa, rămâne. Dacă cineva reușește prin harul lui Dumnezeu să echilibreze relația dintre trup și suflet, atunci trupul său devine sfinte moaște. În Biserica Ortodoxă avem numeroase sfinte moaște, și anume trupuri care au rămas neatinse de stricăciune, ce emană bună mireasmă și prin care se săvârșesc minuni. Asta înseamnă că aceste trupuri, fără să suporte nici un proces chimic de degradare, fără să se afle în anumite condiții climatice, s-au păstrat nestricate, semn că harul lui Dumnezeu este în ele. Astfel de sfinte moaște se pot găsi în multe dintre bisericile noastre. Nestricăciunea lor este indicată de faptul că celulele din trupul sfântului nu se degradează, acestea rămânând întregi.

Cea de-a cincea etapă a trupului va începe odată cu cea de-a doua venire a lui Hristos, când toate trupurile vor învia. Filozofia antică greacă nu credea în învierea trupului, pentru că, așa cum am văzut, ea învăța distincția dintre sufletul natural nemuritor și trupul natural muritor. Astfel, potrivit acestei filozofii, mântuirea omului este exodul sufletului nemuritor din trupul muritor, care va dispărea după aceea. Însă, creștinismul nu acceptă această idee. Învățătura creștină este aceea că trupurile vor învia prin puterea lui Dumnezeu, că sufletele vor intra în trupurile lor, iar oamenii vor trăi veșnic cu trupul și sufletul în uniune. Bineînțeles, trupurile vor fi diferite de cele de astăzi, vor fi nemuritoare și nu vor cunoaște stricăciune sau boli, vor avea o formă mai bună decât cea din Rai, de după creare. Sfântul Pavel scrie: „Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 42-45).

Astfel, în tradiţia creştină, trupul devine un templu al Sfântului Duh, după cum ne învaţă Sfântul Apostol: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Corinteni 6, 19).

Principalele opinii filosofice și religioase cu privire la crearea lumii, interpretarea răului existent în lume și, desigur, trupul uman, au fost prezentate în capitolul anterior. Cu toate acestea, învățătura Bisericii Ortodoxe, așa cum este exprimată de către Apostoli și Părinții Bisericii, este foarte diferită.

Teologia ortodoxă vorbeşte despre diferenţa dintre creat şi necreat. Dumnezeu este necreat, iar întreaga natură, inclusiv omul, este creată.

Dumnezeu nu este doar Creatorul, ci și Întemeietorul lumii. Spunem aceasta pentru că „a crea” înseamnă a construi şi a înfrumuseţa ceva din materie pre-existentă. Însă întreaga creație a fost făcută din materie necreată. Dumnezeu nu a făcut cerul și pământul din ceva existent, ci „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Psalmi 148, 5). Răul care există în lume nu provine din natura proprie și nici din crearea ei. Provine din separarea de Dumnezeu, prin căderea omului.

După cum am văzut mai devreme, Biserica Ortodoxă nu crede în distincția dintre un suflet natural etern și un trup natural muritor. Cu alte cuvinte, nu consideră că sufletul aparținea lumii eterne și nenăscute a ideilor și că trupul este închisoarea sufletului. În schimb, consideră că Dumnezeu a creat sufletul și trupul simultan și astfel a fost creat omul. Nici trupul nu a existat înaintea sufletului, nici sufletul înaintea trupului. Astfel, trupul omului a fost creat într-un mod pozitiv de Dumnezeu și s-a unit cu trupul. Sufletul nu se află într-o anumită parte a trupului, ci în întregimea acestuia, ca energie.

Din această perspectivă, Biserica Ortodoxă respinge teorie reîncarnării, întrucât omul formează o uniune între trup și suflet. Există o unitate psihosomatică a omului de la crearea lui Adam și Eva până la zămislirea fiecărui om. Omul formează o persoană, o ființă, adică trupul nu dispare și nu este haina sufletului, pe care acesta o aruncă pentru a deveni altceva. După moartea omului, adică după exodul sufletului din trup, ființa și persoana sunt păstrate, iar la învierea trupurilor, fiecare suflet se va întoarce la trupul său. Acest lucru este de necrezut pentru filozofia antică (păgână).