Ce preţ sau ce vrednicie vor avea prinoasele, jertfele şi darurile şi toată cununa celorlalte fapte aşa-zise bune, când cel ce le aduce pe acestea încalcă legea morală care se concentrează în aceste îndoite porunci: „Să Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău şi din toată puterea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”?

Ce îndrăznire va avea darul uneltitorului, al hoţului, al mincinosului, al celui ce mărturiseşte strâmb şi al celor ce încă şi mai mult decât acestea păcătuiesc? Cu siguranţă, nici una. Cu neputinţă sunt acestea a le afla pentru cel înşelat, fiindcă virtutea nu se schimbă ca poliţele unui bancher viclean. Biserica nu este condusă de Domnul pentru a  schimba harul duhovnicesc şi virtutea pe poliţe comerciale, ci ca să reînnoiască în noi inimă curată şi să zidească în noi Împărăţia Cerurilor şi să transmită credincioşilor prin preoţii ei harul desăvârşitor al tainelor Duhului Sfânt, prin care aceştia sunt născuţi din nou, sunt îndreptaţi şi sfinţiţi. Fiindcă şi lucrările slujirii exterioare sunt covârşirea bunătăţilor şi virtuţilor care împărtăşesc marile taine şi pogorăminte, fiindcă numai prin ele faptele sunt de folos şi numai ele îi desăvârşesc pe credincioşi duhovniceşte.

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Zece cuvântări bisericești la Postul Mare. Despre îngrijirea sufletului, Traducere Laura Enache, Editura Doxologia, Iași, pp. 226-227)