Înainte de a vă prezenta alocuţiunea mea, îngăduiţi-mi să fac o precizare, nu lipsită de semnificaţie sufletească pentru această întâlnire, prilejuită de rememorarea personalităţii de mare anvergură spirituală şi culturală a vrednicului episcop Iacov Antonovici[1]. 

Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la întronizarea ilustrului ierarh Iacov Antonovici, ca episcop al Huşilor (13 aprilie 1924[2]). În tradiţia Bisericii noastre s-a încetăţenit frumoasa cutumă ca ierarhul unei eparhii să-şi sărbătorească ziua întronizării în detrimentul zilei de naştere, a onomasticii sau a zilei în care a fost hirotonit episcop. 

Acest lucru nu înseamnă că ziua de naştere sau de hirotonie devin, în mod, automat irelevante, ci că orice fel de aniversare păleşte în faţa zilei de întronizare a ierarhului. Motivul este unul lesne de înţeles: odată cu ceremonia de întronizare, este statuată, în mod oficial şi în plan duhovnicesc, calitatea de păstor şi părinte al tuturor din Eparhia încredinţată spre slujire, nu spre stăpânire. Prin urmare, ziua de întronizare coincide cu ziua de investire cu autoritatea spirituală deplină de părinte şi slujitor al unei eparhii[3]. Autoritate, care se exprimă nu prin ambiţie sau putere de a domina, ci prin iubire şi slujire, exact aşa cum ne cere Domnul Hristos: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa să fie între voi, ci cel care între voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru. Şi cel care va vrea să fie întâiul să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 25-27). Deci, adevărata putere a episcopului este iubirea şi slujirea[4], cu abnegaţie şi bucurie, lui Dumnezeu şi a credincioşilor. 

Întâlnirea noastră ştiinţifică stă sub fanta luminoasă, venită din vuietul de vechime al Episcopiei Huşilor: întronizarea acum 100 de ani a ierarhului iubitor de credinţă şi cultură, de veşnicie şi istorie, episcopul Iacov Antonovici. 

Această motivaţie, care a stat la inima Simpozionului nostru, relevă faptul că, pentru noi, care nu lăsăm ca evenimentele cruciale din viaţa unui om, identificată la propriu cu slujirea Bisericii şi a culturii, să fie abandonată în talazurile uitării, episcopul Iacov Antonovici este viu, este printre noi, atâta vreme cât aniversarea unei întronizări se face, de obicei, când cel sărbătorit este în viaţă. Toate comemorările marilor personalităţi sunt legate, în general, de ziua de naştere sau de ziua plecării în veşnicie. Noi am ales să îl comemorăm pe ilustrul nostru episcop Iacov Antonovici, referindu-ne la evenimentul întronizării sale ca ierarh al Huşilor. Dacă îmi este permis acest lucru, aş spune că noi am convertit, prin întrunirea noastră, o comemorare într-o aniversare, ca şi cum episcopul Iacov Antonovici este viu, este printre noi, aici la Bârlad, pe care l-a iubit din cele mai adânci fibre ale fiinţei sale.

După această puţin extinsă introducere, să revenim la tema noastră. Citind „Amintirile din copilărie” ale episcopului Iacov Antonovici, gândul meu a făcut un salt înspre un concept, specific modernităţii, care se numeşte „childhood studies”. Aceste studii interdisciplinare tratează subiectul copilăriei din perspectiva copilului, care trebuie gândit ca fiind deja o fiinţă capabilă de multe momente de maturitate emoţională şi intelectuală. Adică, poţi vedea deja în copil fructul copt al unei fiinţe complete. 

Din păcate, nu avem reflexul de a arunca o zare de ochi şi în copilăria unei mari personalităţi. De obicei, suntem captivaţi de detaliile biografice ale maturităţii unui om, neglijându-le pe cele ale copilăriei. Or, această abordare ar trebui să fie într-o simfonie firească, pentru că un om mare – şi aici am în vedere diagrama personalităţii sale, precum şi semnificaţia faptelor sale – sigur, atunci când a fost mic, a gândit şi acţionat tot ca un om mare. Aplicat la contextul nostru, episcopul Iacov Antonivici şi atunci când a fost mic, el, de fapt, a fost mare.  

În felul acesta am interpretat crâmpeiele de poveste ale copilăriei episcopului Iacov Antonovici, publicate de venerabilul preot Vasile Ursăcescu[5]: ca indicii ale unei maturităţi pârguite. De aceea, chiar dacă nu au valoarea literară a Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă, ele poartă amprenta unei naraţiuni istorice, putând fi numite oricând, parafrazând titlul cărţii, cu aceeaşi tematică („Hronicul şi cântecul vârstelor”[6] a lui Lucian Blaga), „hronicul şi cântecul vârstei copilăriei episcopului Iacov Antonovici”. Exact aşa cum avea să spună criticul literar Vladimir Streinu despre Amintirile lui Creangă, „că nu se citesc, chiar dacă le citim, ci se aud. Cu ochii pe carte, ascultăm o voce apropiată, care printre întâmplările comunicate are variaţii de ton, este serioasă şi glumeaţă în sunetul ei (...)”[7] sau că „spiritul obiectiv al autobiografiei lui Creangă reiese dintr-o altă altitudine: absenţa totală a reacţiunilor etice personale. Omul Creangă ni se propune deschis, cu toate micile infracţiuni morale, fără indignare, fără predici de duminică”[8], acelaşi sentiment îl poate avea cineva, dacă se apleacă asupra povestirilor din copilărie ale episcopului Iacov Antonovici.

Episcopul Iacov Antonovici începe să toarcă caierul amintirilor din copilărie cu uimirea, pe care a trăit-o, acompaniat fiind de părinţii săi, dascălul Caranfil şi Maria Antonovici[9], atunci când a participat la o nuntă, în Bogdana, comuna satului său natal Similişoara, judeţul Tutova. Fără să realizeze acest lucru, la acea vârstă, a exprimat cea mai frumoasă şi concentrată definiţie teologică cu referire la miri, pe care i-a văzut aşezaţi pe o „perină”, le-a sărutat mâna fiecăruia, glăsuind aşa: „Cine au fost acei împăraţi fericiţi (s.n.) ai zilei, nu ştiu”[10]. Conform tradiţiei liturgice ortodoxe, mirii la Taina Cununiei, poartă cununi sau coroane ca împăraţii. Acest lucru semnifică faptul că prin Taina Nunţii, această dumnezeiască şi uimitoare Taină a Bisericii, cei doi primesc „semnul cinstei, al demnităţii, al unei seriozităţi, al unei maturităţi, al unei răspunderi, ce se încredinţează cuiva pentru apărarea, ocrotirea şi călăuzirea celorlalţi”[11], precum şi capacitatea de a se jertfi pe altarul vieţii de familie, prin răbdare şi înţelepciune faţă de încercările, care pot surveni în interiorul acesteia, aşa cum mucenicii sunt încununaţi pentru „răbdarea lor în credinţă”[12]. Într-un fel, episcopul Iacov Antonovici a anticipat prin această caracterizare a mirilor, pe care i-a văzut la vârsta de 5 ani, mucenicia suferinţei pierderii soţiei sale, Ana, şi asumarea crucii văduviei „după 33 de ani de viaţă conjugală”[13].

Încă de mic copil avea o dragoste aparte faţă de slujbele, atmosfera de rugăciune şi de rânduiala specifică paraclisierului, pe care o îndeplinea cu har şi nevinovăţie, în felul următor: „De pe la vârsta de 6 ani, mi-aduc aminte că, mergând la biserică, şedeam la strana mare, lângă tatăl meu, de unde mă duceam şi în altar de făceam câte o trebuşoară: aduceam foc cu o oală, pregăteam cădelniţa şi aprindeam câte o lumânare. Şi treptat, treptat, mai pe urmă, am ajuns ca să stropesc în biserică cu o oală, ce avea o borticică la fund, să mătur şi să dau ajutor la trasul clopotelor, – eu sunând pe cel mai mic şi numai de limbă, iar mai târziu şi celelalte, de funie. Adeseori, când mă duceam dela biserică, aduceam tămâe şi afumam prin casă; iar când tătuca şi mămuca erau pe afară sau prin bucătărie, eu îmi puneam un prosop la gât şi, turnând apă într-o strachină, muiam în ea o creangă de busuioc şi stropiam uşor prin casă. Şi când zăriam eu că vine tătutca şi mămuca, ori altcineva prin casă, ascundeam totul şi fugeam afară de ruşine”[14]. Această descriere cuprinde în sine deja bucuria de a sluji lui Dumnezeu, cu responsabilitate şi maturitate morală, prin rugăciune şi implicare în lucrarea Bisericii[15].

La vârsta de 7 ani, în anul 1863, a fost prins în mrejele fumatului, susţinut fiind chiar de tatăl lui, care făcea acest lucru din bunătate şi din dorinţa de a nu-şi supăra copilul: „Tătuca nu îmi zicea nimic, ba îmi cumpăra tutun de cel tăiat frumos, din târg, cum şi foiţe; iar când îl mântuiam, îmi dădea gologani, ca să cumpăr foi de tutun dela crâşma din Gavan. Eu fumam într-una, din care pricină mulţi îmi spuneau ca să fumez ca toată lumea, la intervale. Dela o vreme, a început şi tătuca să vadă că nu este bine, dar nu încerca să mă ţină de rău sau să mă opriască. A căutat să facă aceasta indirect (...)”[16]. Timp de un an de zile s-a luptat cu acest viciu al fumatului, încercând să  se descotorosească de el. Raţiunea principală, care l-a determinat să se lase de fumat, a fost dragostea şi respectul faţă de tătăl său. Bunătăţii tatălui său nu îi putea răspunde decât cu o atitudine morală şi tărie de caracter[17]. În mod delicat, după două indicii clare, primite din partea tatălui său, şi după o constatare personală că trebuie să se lase de fumat, în martie 1864, a decis aşa: „luând tutunul şi foiţele, imediat li-am aruncat în foc, şi de atunci nu s-a mai lipit de mine deprinderea fumatului”[18]. Celelalte două indicii merită amintite pentru hazul, pe care îl conţin: 1. sosind Postul Mare, i s-a spus că trebuie să renunţe la fumat, aşa cum va face acest lucrul şi călugărul Irmoghin, de la care a „deprins fumatul tutunului”[19], fapt care nu s-a întâmplat nici cu unul, nici cu altul. Dimpotrivă, atunci când a fost văzut de către copilul Ioan Antonovici că părintele Irmoghin fumează în Postul Mare, conform descrierii momentului în cuvintele tânărului: „l-am tras de mânecă pe tătuca şi i-am arătat nelegiuirea. Tătuca mi-a zis atunci încet: «este preot şi Dumnezeu îl iartă»”[20]; 2. povestea despre cauza, probabil fictivă, a morţii unui fiu de negustor din Bârlad, căruia „doctorii i-au găsit în scăfârlia capului ca jumătate de ocă scrum de tutun”[21].

Acest amănunt mai „imoral” din biografia de copil a episcopului Iacov Antonovici developează o trăsătură morală intrinsec legată de structura sa sufletească: sinceritate totală, ca în faţa Judecăţii de Apoi, unde ne vom da jos toate măştile pe care le purtăm în viaţa aceasta, pentru a fi devoalaţi exact aşa cum suntem noi, nu cum am vrea să ne livrăm celor din jur. Episcopul Iacov Antonovici, aşa cum transpare acest lucru din cuvântările şi scrierile sale, avea o sinceritate incasantă şi de diamant.

Marea iubire şi pasiune pentru scoaterea documentelor istorice din teritoriile uitării, care să pună în valoare însemnătatea unui eveniment neclarificat şi fundamentat doar pe supoziţii sau care să aducă la lumină evenimente din trecut, despre care nu se ştia nimic, i-a fost inspirată de la tatăl său. Acesta era „un cald iubitor al cărţii”[22], având în biblioteca sa „mică pentru timpul de faţă, însă mare pentru timpul lui”[23], cărţi de o raritate şi certă importanţă pentru istoria neamului nostru. Mai mult decât atât, tatăl său avea reflexul unui cercetător: colecta „de prin bătrâni povestiri asupra evenimentelor istorice” şi căuta să le verifice sau să-şi lărgească cunoştinţele, făcând apel la „Letopiseţe”, pe care le împrumuta de la dascălul Tudurachi Negură, „dela şcoala din Chiţoc-Vaslui, şi de la Postelnicul Angheluţă”[24].

Elanul curiozităţii, dar şi al apetenţei pentru adevărul istoric, proptit pe documente istorice, ca mărturii concrete şi clare ale memoriei[25], au un corespondent foarte nostim într-o întâmplare, relatată de cel pe care îl cinstim acum. În luna martie sau aprilie a anului 1866, când episcopul Iacov Antonovici avea 10 ani, un coleg îi spune şugubăţ şi eliptic că în biserica „Sfântul Nicolae” din Bogdana se află „o chele scrisă de Ştefan Vodă cu slove de aur”[26]. Această informaţie i-a stârnit curiozitatea, încât câteva duminici la rând s-a tot uitat la analog, suportul pe care stă Evanghelia, atunci când se citeşte din ea, în cadrul slujbelor, ca să vadă „chelea” despre care i se vorbise. Într-un final, copilul Ioan Antonovici spune: „mi-a perit ideia despre chelea amintită”, ca mai apoi, după 21 de ani, adică în 1887, să descopere că aceea „chele” era un „document dela Ştefan cel Mare, cu alte hârtii vechi”[27]. 

Preocuparea pentru stabilirea cu precizie a adevărului istoric se poate întrevedea încă din copilăria episcopului Iacov Antonovici. Avea o dexteritate aparte pentru limba română şi excela la aritmetică, motiv pentru care era chemat de către colegii săi, seară de seară, ca să îi ajute la rezolvarea problemelor. De multe ori „se sfădeau”, iar pentru a-i mulţumi pe toţi, care îşi doreau cu multă fervoare să îl aibă în casele lor, le „făgăduia că va merge pe rând, la fiecare”[28].

La vârsta de 13 ani, în anul 1869, 28 septembrie, releul bun al sufletului viitorului episcop Iacov Antonovici a captat o chemare specială pentru a deveni slujitor al Domnului şi al Bisericii Sale. Această activare puternică a chemării de a deveni slujitor al Domnului a avut drept resursă primordială participarea la slujba de sfinţire a bisericii „Sfântul Ilie” din Bârlad, oficiată de episcopul Iosif Gheorghian (1865-1879)[29]. Pentru frumuseţea mărturiei, vă cer permisiunea să vă citesc propriile cuvinte ale Episcopului Iacov Antonovici: „Atunci am văzut şi eu pentru întâiaş dată un Vlădică, şi aceasta cu prilejul încunjurului de 3 ori a bisericii şi facerea rugăciunii respective. Şi biserica era aşa de frumoasă, că eu m-am hotărât chiar din ziua aceia, ca de atunci înainte la biserica aceasta să urmez în Duminici şi Sărbători. Şi nu numai atât, m-am hotărât ca să învăţ în seminar, şi să fiu preot, nu aiurea, adecă la altă biserică, ci numai decât la Biserica Sfântul Ilie din Bârlad”[30]. Când a ajuns paroh (1892), la această biserică, urcând o dată în clopotniţa, unde pe vremuri trăgea „clopotul cel mare la Axion”, şi-a adus aminte cu emoţie şi „cu ochii umpluţi de lacrimi” de copilărie şi de experienţele minunate legate de această frumoasă biserică a Bârladului.

În aceste câteva crâmpeie, decupate din copilăria spirituală a episcopului Iacov Antonovici, găsim in nuce o parte din coordonatele frumoase şi complete ale personalităţii marelui episcop, pe care îl evocăm. 

Ca om al Bisericii a împlinit întocmai un cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice: „Aici [în Biserică] nu există înfumurarea stăpânilor, nici slugărnicia celor stăpâniţi, ci o stăpânire duhovnicească, care devine cu atât mai mare cu cât are mai multe osteneli, iar nu prin căutarea mai multor cinstiri”[31]. 

Iar ca om de cultură şi istoric de mare amplitudine, a fost exact aşa cum l-a descris istoricul Nicolae Iorga, în revista „Neamul românesc”, la câteva zile după trecerea în lumea veşniciei a episcopului Iacov Antonovici: „La Huşi, în casa lui de cărturar, s-a stins episcopul Iacov Antonovici. Figură asupra căreia rare ori s-au aţintit privirile. Era un om ca din alte timpuri, un popă bun din vremea veche, cu datoria lui de Biserică şi cu iubirea lui de carte, popă îmbrăcat popeşte şi trăind aşa cum veac de veac preoţimea noastră a trăit pentru cinstea şi binele neamului. Când avea timp liber Vlădica Iacov, ca şi preotul de mai ieri, nu căuta emoţii politice şi nu strângea bani, cari nu se coboară în mormânt. Ci aşa, după sfânta rânduială a unei Biserici, pe atât de nobile, pe câte de smerite, scotea din tăşulca de răzeşi hârtiile pe care diecii de odinioară însemnau în cea mai bună limbă românească legăturile de tot felul ale unei societăţi admirabile în armonia ei fără pretenţii. Cărţi de folos au ieşit din această trudă binecuvântată. Şi astfel nici odată amintirea acestui smerit cultivator al istoriei neamului său nu va dispărea, ci fiecare cercetător îşi va întoarce gândul şi spre harnicul părinţel, care iscodea izvoadele şi căuta în ele taina vieţii româneşti care a fost”[32].

*Comunicare susținută în cadrul Simpozionului Național „Episcopul Iacov Antonovici, ierarh pilduitor și istoric erudit – 100 de ani de la întronizare”, Bârlad, 7 decembrie 2024