În fiecare seară trebuie să ne cercetăm cum am petrecut ziua şi în fiecare dimineaţă iarăşi să ne întrebăm, cum am petrecut noaptea. Şi aceasta trebuie să facem nu numai uneori, dar întotdeauna, în orice loc trebuie să ne dăm seama despre orice lucru şi să ne gîndim la virtuţi şi patimi, să ne gândim la ce etapă a vieţii ne aflăm – la începutul, la mijlocul ori la sfârşitul ei. Merităm noi, oare, plată pentru faptele săvârşite, ori numai muncim, dar plată nu avem? Când păcătuim cu ceva, atunci să completăm neajunsurile virtuţii prin lacrimi şi plânset.

Noi nu ne desăvârşim şi suntem săraci în har din cauză că nu ştim în ce constă începutul, mijlocul şi desăvârșirea virtuţilor, din ce motive secătuieşte virtutea, că la orice virtute se adaugă viciul trufiei, care lucrează împotriva ei. Fără a şti aceasta, noi ne trudim în zadar.

Deşi virtuţile sunt numite sufleteşti, prin ele suferă şi se întăreşte şi trupul. Patimile, însă, sunt de altă natură: unele se numesc sufleteşti, fiindcă cu ele se desfată şi pe ele le iubeşte doar sufletul în afară de trup; altele se numesc trupeşti, pentru că în ele se dezmiardă şi se îngraşă trupul. Cu alte cuvinte, atât în primele, cât şi în cele din urmă, sufletul şi trupul nu se simt unul pe altul.

(Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995, p. 20)