Pentru ce Dumnezeu cere cu atâta insistenţă de la om dragostea lui?

Cuvinte duhovnicești

Pentru ce Dumnezeu cere cu atâta insistenţă de la om dragostea lui?

Inima omului trebuie să îl iubească pe Dumnezeu, fiindcă a fost plăsmuită ca să iubească binele, frumosul şi adevărul. Îl iubeşte pe Dumnezeu pentru măreţia Lui! Fiindcă „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru!” Pentru puterea, pentru înţelepciunea şi frumuseţea Lui! Fiindcă „prin puterea cuvântului lui cerurile s-au întărit”. Pe toate cu înţelepciune le-a făcut. Iar frumuseţea feţei lui robeşte şi răpeşte orice inimă.

1. Că se cuvine a-l iubi pe Dumnezeu, pentru a fi iubiţi de El.

Dar pentru ce Dumnezeu cere cu atâta insistenţă de la om dragostea lui? La această întrebare necesară Sfântul Evanghelist Ioan răspunzând zice: „fiindcă Dumnezeu este iubire”. Ca unul care este iubire voieşte ca noi să Îl iubim pe El, pentru ca iubindu-L pe El să fim iubiţi de El. „Fiindcă iubirea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”[1]. Fiindcă deci Dumnezeu este iubire, pentru aceasta trebuie să Îl iubim pe El. Că Dumnezeu este iubire şi că iubeşte lumea foarte, o spune însuşi Evanghelistul: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi că pe Fiul lui Dumnezeu cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume ca prin El viaţă să avem. Ce măsură a dragostei este mai mare decât iubirea însăşi? Cine se poate îndoi despre iubirea lui Dumnezeu? Şi mai mult decât atât nu noi o căutăm, ci El Însuşi o revarsă pe aceasta către noi din propriul îndemn. „În aceasta este dragostea, zice evanghelistul, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.”[2] Încât pentru aceasta caută dragostea. Fiindcă ne iubeşte pe noi, voieşte să Îl iubim pe El pentru ca viaţă să avem şi mai multă să avem.[3] Fiindcă întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.”[4] Vrea să Îl iubim, ca să rămânem întru El[5], fiindcă cel ce rămâne întru El rămâne în viaţă şi are viaţă veşnică.[6] Caută deci dragostea noastră nu pentru ca El să primească ceva de la noi, ci pentru ca El să ne dăruiască nouă.

Câtă nemăsurată dragoste! Cât de necesară pentru viaţă pentru mântuire şi pentru fericirea omului!

2. Că însăşi firea raţională a omului cere dragostea faţă de Dumnezeu.

Dragostea faţă de Dumnezeu în afară de poruncile legii dumnezeieşti şi de cuvintele spuse mai sus cere şi implică însăşi natura raţională a omului, prin faptul că este inteligibilă, nu caută şi nu însetează după nimic altceva decât după Mintea cea fără de început. Şi aceasta în chip foarte natural, fiindcă pururea cele înrudite sunt atrase unele spre altele. Înrudirea omului cu Dumnezeu, Sfânta Scriptură o mărturiseşte zicând: Dumnezeu a făcut pe om „după chipul şi asemănarea Lui”[7] Aşadar, omul, fiind după asemănarea lui Dumnezeu, cum poate fi lipsit de dragoste? Dragostea este sădită potenţial în om ca însuşire a lui. Dar omul trebuie să o arate pe ea şi în lucrare, pentru a ajunge prin faptă la asemănarea cu Dumnezeu. Fiindcă, deşi suntem plăsmuiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu e mai puţin adevărat totuşi că numai atunci ajungem astfel, când este cu putinţă să fim desăvârşiţi prin virtuţi. Fiindcă după păcatul strămoşesc omul a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, fiindcă lepădarea de Dumnezeu a avut drept rod întunecarea minţii, slăbirea voinţei şi înşelarea simţirii. Dar fiindcă dragostea lui Dumnezeu ne-a izbăvit pe noi din deznădăjduirea acestei stări şi a întărit puterile sufletului nostru, suntem datori să ne îngrijim pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, sporind cea mai bună şi cea mai înaltă dintre proprietăţile lui Dumnezeu, dragostea.

Aşadar, omul, din raţiuni naturale, adică raţiuni fundamentale şi din raţiuni obiective, adică ale Legii, are datoria de a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima lui şi din toată puterea lui şi din tot cugetul lui.[8]

Dar în afară de raţiunile amintite, care sunt raţiuni sădite în natura omului mai sunt şi alte raţiuni la fel de mari şi la fel de puternice.

Pe Dumnezeu suntem datori a-L iubi şi pentru nesfârşitele Lui bunătăţi.    

Inima omului a fost plăsmuită de Ziditorul ei spre a sluji drept cort Domnului în care să sălăşluiască şi în care să umble Domnul[9] şi să Îşi facă în ea locaş,[10] după cum a arătat însăşi dumnezeiescul cuvânt al Domnului: Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui Viu precum Dumnezeu a zis că: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu.”[11] Inima omului pururea însetează şi caută pe Domnul, singurul Care poate să o desăvârşească pe ea. Fiindcă Dumnezeu este cel mai înalt bine, Binele absolut, inima suportă cu întristare lipsa acestui bine şi nu încetează să Îl caute pe El, până ce nu o va împlini pe ea desăvârşita şi nesfârşita iubire, centrul tuturor doririlor ei.

Inima omului trebuie să îl iubească pe Dumnezeu, fiindcă a fost plăsmuită ca să iubească binele, frumosul şi adevărul. Îl iubeşte pe Dumnezeu pentru măreţia Lui! Fiindcă „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru!”[12] Pentru puterea, pentru înţelepciunea şi frumuseţea Lui! Fiindcă „prin puterea cuvântului lui cerurile s-au întărit”[13]. Pe toate cu înţelepciune le-a făcut[14]. Iar frumuseţea feţei lui robeşte şi răpeşte orice inimă. Dar oare numai El este cu adevărat Cel ce este? Dacă frumuseţea pământească, ce este doar o palidă reflectare a frumuseţii desăvârşite a Celui ce a umbrit strălucirea soarelui, ne vrăjeşte şi ne robeşte, cât de mult nu ne va robi pe noi ceea ce este frumuseţea în sine?

Dar trebuie să Îl iubim pe Dumnezeu şi pentru desăvârşirea noastră, fiindcă numai prin dragostea lui Dumnezeu putem ajunge desăvârşiţi precum cere de la noi Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, învăţându-i pe ucenici şi pe popor potrivit învăţăturii ce decurge din acest principiu, a zis: „fiţi desăvârşiţi, fiindcă şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”[15]. Iar Apostolul Pavel în Epistola către Coloseni zice: „Sfătuind şi învăţând pe orice om, întru toată înţelepciunea ca să înfăţişăm pe tot omul desăvârşit în Hristos Iisus.”[16]

Da, fraţi creştini, numai prin iubire putem fi desăvârşiţi. Fiindcă, de vreme ce desăvârşit este numai Dumnezeu, cum am putea dobândi desăvârşirea altfel decât prin dragoste? Căci prin ea, dacă rămânem în Dumnezeu, scoatem din El, ca dintr-un izvor nesecat, harul care ne desăvârşeşte.

Oare fiecare din observaţiile noastre nu ne duc pe noi la această concluzie? Cine nu vede sau nu observă diferenţa celor desăvârşiţi în Hristos faţă de cei ce sunt încă prunci în credinţă şi în dragoste? Oare nu cunoaştem limpede că „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor”[17].

Oare setea noastră de mântuire nu trebuie să aprindă în noi dragostea faţă de începutul mântuirii noastre? Oare nu cei ce Îl iubesc pe El vor moşteni Împărăţia cerurilor gătită lor?[18] Oare „nu credinţa lucrătoare prin iubire”[19] ţine cheile Împărăţiei lui Dumnezeu? Însuşi interesul mântuirii noastre ne sugerează dragostea faţă de Dumnezeu.

Dar în afară de acestea, nu suntem datori să iubim dragostea pentru ea însăşi? Ce este mai înalt decât dragostea? Ce este mai frumos decât ea? Sau ce este mai strălucitor? Sfântul Apostol Pavel, împletind cununa dragostei, ascultaţi cu câte bunătăţi, cu câte virtuţi o încununează pe ea: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”.[20] Iată pentru ce Dumnezeu care este iubire[21] cere de la noi iubire faţă de El. Prin aceasta suntem iubiţi de El, prin dragoste ne arătăm caracterul nostru natural, prin dragoste se săvârşeşte înnoirea inimilor noastre, prin dragoste primim bunătăţile simţirii, prin dragoste ne desăvârşim, prin dragoste suntem mântuiţi, şi, în sfârşit, prin dragoste trăim şi în viaţa prezentă, şi dincolo trecem fericiţi şi binecuvântaţi.

Aceasta este dragostea. După ce am arătat necesitatea iubirii faţă de Dumnezeu să trecem acum la dovedirea necesităţii dreptei slujiri a lui Dumnezeu.

(Sfântul Ierarh Nectarie, Omilii pastorale, Opere complete vol I, în curs de editare la Editura Doxologia)

[1]I In. 4:7-8.

[2]I In. 4:10.

[3]I In. 10:10.

[4]In. 1:4.

[5]I In. 4:12-13.

[6]I In. 4:16.

[7]Gen. 1:26.

[8]Deut. 6:5, Mt. 22:37.Mc. 12:30. Lc. 10:27.

[9]Levit. 26: 11-12.

[10]In. 14:23

[11]2 Cor. 6:16.

[12]Ps. 76:14.

[13]Ps. 32:6. 103:24.

[14]103:24.

[15]Mt. 5:48.

[16]Col. 1:28.

[17]Iac. 1:17.

[18]Mt. 25:34.

[19]Gal. 5:6.

[20]1 Cor. 13:4-8.

[21]In. 4:8

Traducere și adaptare:
Sursa:
Citește despre: