† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,

MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREACUCERNICULUI CLER

ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI

DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim,

în toată Iudeea şi în Samaria

şi până la marginea pământului!”

(Fapte 1, 8)

Hristos a înviat!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La începutul activităţii Sale mesianice, Domnul nostru Iisus Hristos a ales 12 ucenici sau discipoli, apoi i-a învăţat prin cuvânt, prin exemplu personal şi prin lucrările minunate săvârşite de El, cum să binevestească oamenilor Evanghelia Îm­părăţiei cerurilor. Desigur, Domnul Iisus a fost urmat de mai mulţi ucenici, dar cei 12 formau nucleul sau soborul de bază şi permanent al ucenicilor lui Iisus, iar cifra 12 avea şi valoare simbolică, în sensul că ea reprezenta cele 12 seminţii ale poporului evreu. Cei 12 ucenici ai Domnului se numeau: Simon, căruia i-a zis Petru, Andrei, fratele lui, Iacov (cel bătrân), Ioan, Filip, Bartolomeu (zis şi Natanael), Matei, Toma, Iacov al lui Alfeu, Simon numit Zilotul, Iuda al lui Iacov şi Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut trădător (cf. Luca 6, 13-16).

Aceşti 12 ucenici au ascultat predica lui Iisus pe munte (cf. Matei 5-7, Luca 6, 20-49), învăţătura Sa despre Împărăţia cerurilor, despre pocăinţă, despre botez, despre iertarea păcatelor ca pregătire pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, iar spre sfârşitul activităţii Sale publice, Iisus le-a vorbit ucenicilor despre Pătimirile Sale, despre moartea şi Învierea Sa din morţi, despre iubirea Sa jertfelnică dăruită lor şi celor ce cred în El, mai ales prin Sfânta Euharistie, despre trimiterea Duhului Sfânt ca Mângâietor al lor, după Înălţarea Sa la cer, dar şi despre necazurile sau suferinţele pe care ucenicii le vor întâmpina din partea lumii pentru că predică Evanghelia Sa şi cheamă popoarele la mântuire.

După Învierea Sa din morţi, Iisus S-a arătat de 10 ori ucenicilor Săi timp de 40 de zile şi i-a învăţat pe ei despre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu (Fapte 1, 3). Iar înainte de Înălţarea Sa la cer, Iisus a poruncit ucenicilor Săi să rămână în Ierusalim, până când se vor îmbrăca cu pu­tere de sus (Luca 24, 49), apoi să meargă în toată lumea pentru a face ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte le-a poruncit El lor (cf. Matei 28, 19), făgăduindu-le totodată că El va fi tainic prezent cu ei în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).

Dacă după răstignirea şi moartea lui Iisus, ucenicii Lui erau trişti şi timoraţi, nedumeriţi de cele întâmplate şi se ascundeau de frica iudeilor (cf. Ioan 20, 19), după ce El a înviat din morţi şi S-a arătat lor de mai multe ori, ei au devenit martori şi mărturisitori curajoşi ai Învierii Lui. Iar după ce au primit Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, ei au început să predice mulţimilor din Iudeea, Samaria şi în toată lumea, adevărul Învierii lui Iisus Hristos ca fiind temelia credinţei lor în dumnezeirea Lui. De asemenea, ei mărturiseau că Învierea lui Hristos este temelia învierii tuturor oamenilor la sfârşitul veacurilor, în Ziua de Apoi. Credinţa în Învierea lui Iisus Hristos din morţi mărturisită de Sfinţii Apostoli era vestea cea nouă, care fascina şi mira pe mulţi, iar pe alţii îi contraria. Faptul că moartea trupului poate fi biruită era o noutate copleşitoare pentru lumea antică, păgână sau politeistă, înfricoşată şi obsedată de moarte, pentru aceia „pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Evrei 2, 15). Credinţa creştină în Învierea lui Hristos şi în învierea tuturor oamenilor, ca eveniment unic şi ca dar exclusiv al lui Dumnezeu pentru umanitate, este altceva decât revenirea ciclică la viaţă a naturii, ce­lebrată în religiile păgâne. Cât priveşte poporul evreu, deşi prorocii Vechiului Testament au prevestit învierea morţilor, ca de pildă Iezechiel (cap. 37) şi Isaia (26, 19), dar mai ales Prorocul Daniel, care zice: „Mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12, 2), totuşi în timpul lui Iisus mai erau unii dintre evrei, mai ales saducheii, care nu credeau în învierea morţilor, iar cei mulţi care credeau în învierea morţilor considerau însă că morţii vor reveni la viaţa de pe pământ cu acelaşi trup pe care l-au avut înainte de moarte1.

În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos confirmă credinţa în învierea tuturor morţilor anunţată de profeţi, ca eveniment eshatolo­gic, la sfârşitul lumii, însoţit de judecata finală a tuturor oamenilor, şi anume că unii vor învia spre viaţă veşnică, iar alţii spre osândă veşnică: „Şi vor ieşi [din morminte] cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29). În plus, Iisus precizează că înainte de învierea celor din morminte, la sfârşitul veacurilor, oamenii vieţuitori pe pământ trebuie să asculte glasul Fiului lui Dumnezeu pentru ca sufletul lor să învieze din moartea spirituală pricinuită de păcat (cf. Ioan 5, 24-25).

Din iubire milostivă faţă de familiile îndoliate şi pentru a arăta că El este Izvorul vieţii şi poate dărui viaţă celor morţi, Domnul Iisus Hristos a înviat pe fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), pe fiica lui Iair (cf. Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56) şi pe prietenul Său, Lazăr, fratele surorilor Marta şi Maria din Betania (cf. Ioan 11, 1-46). Dar, prin aceste trei învieri din morţi săvârşite de Domnul Iisus Hristos asupra unor persoane tinere, acestea au revenit la viaţa pământească obişnuită, iar la bătrâneţe au murit ca toţi oamenii. Însă, cu prilejul învierii lui Lazăr, Iisus descoperă surorilor acestuia marele adevăr că sufletul omului care crede în Hristos rămâne veşnic viu, chiar dacă trupul acestuia moare. În acest sens, Iisus spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Aşadar, Iisus spune că adevărata viaţă a omului este comuniunea sa cu Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru a dărui oamenilor viaţa veşnică după ce va birui moartea prin Înviere. Dacă învierea lui Lazăr a fost o revenire la viaţa pământească, Învierea lui Hristos este un nou mod de existenţă, necunoscut în lumea aceasta prezentă, şi anume intrarea omului întreg, suflet şi trup, în viaţa veşnică, liberă de orice determinism al proceselor de compunere şi descompunere a materiei, de separaţie sau constrângere impuse de spaţiul limitat sau timpul limitat. De aceea, Iisus Cel Înviat din morţi este Dumnezeu-Omul total liber: El Se arată când voieşte, unde voieşte, cum voieşte şi cui voieşte. Aceste aspecte ale trupului înviat al lui Iisus Hristos se observă în cele 10 arătări ale Sale după Învierea Sa din morţi, în momente diferite şi în locuri diferite. Iisus Cel Înviat din morţi trece prin uşile încuiate pentru a întâlni pe ucenicii Săi adunaţi laolaltă şi le spune: Pace vouă! (cf. Ioan 20, 26), sau Se arată ucenicilor Luca şi Cleopa ca fiind un călător necunoscut, însă imediat după ce El este invitat în casa lor şi binecuvintează pâinea, aceştia recunosc că, de fapt, este El, Iisus Cel Răstignit şi Înviat, dar îndată El Se face nevăzut (cf. Luca 24, 13-31). De ce? Deoarece Iisus voia să le arate ucenicilor Săi că El va fi mereu prezent în mijlocul ucenicilor prin Sfânta Euharistie. Vedem, aşadar, că nimeni şi nimic nu poate limita libertatea lui Hristos Cel Înviat, nici măcar privirea mirată a oamenilor nu-L mai poate reţine.

Sfântul Apostol Pavel nu L-a întâlnit pe Iisus Hristos în timpul activităţii Sale mesianice pe pământ, ci L-a întâlnit pe drumul Damascului, când Iisus Hristos Cel Înălţat la cer i S-a arătat în plină zi, într-o lumină copleşitoare care l-a orbit, în timp ce un glas i-a zis: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Fapte 22, 7). Din această întâlnire cu Hristos Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat în slava cerească, Sfântul Apostol Pavel a înţeles că Învierea lui Hristos înseamnă intrarea omului muritor în viaţa netrecătoare şi în slava cerească veşnică, aceasta fiind cu adevărat mântuirea oamenilor, unirea lor cu Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos. De aceea, el va mărturisi zicând: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi cre­dinţa voastră” (1 Corinteni 15, 14). Cu alte cuvinte, dacă Hristos n-a înviat cu adevărat, nici mântuirea oamenilor nu este posibilă, toată existenţa devine fatalitate şi nonsens. Dacă Hristos n-a înviat, înseamnă că păcatul şi moartea, nedreptatea şi răutatea din lume nu pot fi învinse niciodată. Dar pentru că Hristos a înviat cu adevărat, Învierea Lui este începutul sau arvuna învierii tuturor oamenilor (cf. 1 Corinteni 15, 20; Coloseni 1, 18; Romani 4, 25 şi 8, 33 şi urm.). Sfântul Apostol Pavel ne descoperă şi un adevăr necunoscut până atunci şi anume că nu toţi oamenii vor muri, dar în Ziua de Apoi toţi se vor schimba, adică şi cei vii vor trece de la o viaţă pământească stricăcioasă, coruptibilă, la o viaţa nouă, nestricăcioasă: „Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba […] morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune, şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire” (1 Corinteni 15, 51-53). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă, de asemenea, că Domnul Iisus Hristos Cel din ceruri „va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale” (Filipeni 3, 21).

Toţi Sfinţii Apostoli au fost martori şi binevestitori ai Învierii lui Hristos, care este temelia credinţei şi a vieţii creştine. În ziua Pogorârii Sfântului Duh şi a constituirii Bisericii lui Hristos ca fiind comunitatea vizibilă a celor ce cred în Hristos şi sunt botezaţi cu apă şi cu Duh Sfânt (cf. Fapte 2, 1-47), Apostolul Petru, în numele tuturor apostolilor, a mărturisit cu mult curaj adevărul Învierii lui Hristos, prin aceste cuvinte: „Mai înainte văzând, [Prorocul David] a vorbit despre Învierea lui Hristos: că n-a fost lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciunea. Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori. Deci, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi pri­mind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi” (Fapte 2, 31-33).

După Înălţarea Domnului la cer, în locul lui Iuda Iscarioteanul a fost ales apostol Matia, unul dintre ucenicii care i-au însoţit pe ceilalţi apostoli în perioada cât a fost Iisus cu ei, de la Botezul Său până la Înălţarea Sa la Cer (cf. Fapte 1, 21-26). Prin aceasta, s-a confirmat adevărul că toate seminţiile poporului evreu sunt chemate la mântuire în Iisus Hristos.

Lucrarea celor 12 apostoli a constat în special din predicarea şi mărturisirea Învierii lui Hristos (cf. Fapte 1, 22; 4, 33), din învăţarea altora (Fapte 2, 42) şi din rugăciune (Fapte 6, 2-4). Predica lor a fost adesea însoţită de semne şi minuni (cf. Fapte 2, 43; 5, 12). Apostolii împreună cu presbiterii alcătuiau grupul conducător sau „sinodul apostolic” al Bisericii din Ierusalim cu care s-au întâlnit Pavel şi Barnaba trimişi de Biserica din Antiohia spre a întreba dacă este necesar sau nu ca aceia care erau de alt neam decât evreii să fie tăiaţi împrejur (cf. Fapte 15, 1-6)2.

Urmând Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au mărturisit şi ei credinţa în Învierea lui Hristos şi în învierea de obşte ca fiind adevărul central sau fundamental al credinţei Bisericii. De aceea, Crezul ortodox se încheie cu această mărturisire: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Vorbind despre adevărul Învierii lui Hristos şi despre importanţa credinţei în înviere pentru viaţa oamenilor, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Şi după cum atunci când nu credem în înviere ne irosim viaţa, ne-o umplem cu mii şi mii de rele şi ne-o întoarcem pe dos, tot astfel, când credem în înviere, credinţa aceasta ne dă temeiuri puternice despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ne face să ne îngrijim mult de virtute, să fugim cu toată graba de păcat şi ne umplem toată viaţa de linişte şi pace (…) Înrădăcinează în sufletul tău învăţătura spre înviere, pentru ca, dacă eşti bun, dar încercat de necazuri şi suferinţe, să ajungi mai bun, dobândind mai multă râvnă prin nădejdile cele viitoare; dacă eşti rău, să te laşi de răutate, făcându-te mai înţelept prin frica pedepsei ce va să fie”3.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Credinţa vie în Învierea lui Hristos şi în învierea de obşte în Ziua de Apoi a tuturor oamenilor nu este pentru Biserică doar o predică frumoasă, ci ea cere şi o pregătire anevoioasă. Mântuitorul Iisus Hristos şi sfinţii Săi ucenici şi apostoli ne învaţă şi ne cheamă să lucrăm du­hov­niceşte mai întâi pentru învierea sufletului din moartea pricinui­tă de păcate, trăind o viaţă nouă, în Duhul Sfânt, ca pregătire şi aşteptare cu speranţă a învierii de obşte, a judecăţii universale şi a vieţii veşnice (cf. Matei 25, 31-46; Fapte 10, 42; 24, 15; 1 Petru 4, 5).

Despre moartea şi învierea spirituală a sufletului vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos când spune despre fiul risipitor care s-a pocăit că „mort era şi a înviat” (cf. Luca 15, 24 şi 32), iar Sfântul Apostol Pavel spune că toţi păgânii erau morţi în păcate, înainte de a deveni creş­tini, adică înainte de-a învia spiritual prin credinţă, pocăinţă şi Botez (cf. Efeseni 2, 1-3, 11-12; Coloseni 2, 13-14) 4.

Înţelegând necesitatea pregătirii spirituale pentru a primi lumina şi bucuria Învierii lui Hristos ca arvună a învierii creştinului din moartea păcatului şi ca pregătire pentru a dobândi viaţa veşnică, Biserica Ortodoxă a rânduit o perioadă de şapte săptămâni (inclusiv săptămâna Sfintelor Pătimiri) ca pregătire duhovnicească a credincioşilor pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului sau a Sfintelor Paşti. Această perioadă, numită Sfântul şi Marele Post al Paştilor, este un timp de rugăciune şi de pocăinţă intensă, însoţite de post, pentru a dobândi iertarea păcatelor prin Spovedanie mai deasă şi pentru a simţi mai mult iubirea milostivă, pacea şi bucuria lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat prin împărtăşirea mai deasă cu Sfânta Euharistie. Este o perioadă de urcuş duhovnicesc, de sfinţire a sufletului şi a trupului prin înfrânarea de la păcate sau patimi egoiste şi prin înmulţirea faptelor bune, de ajutorare a celor aflaţi în dificultate.

Dacă perioada de pregătire pentru sărbătoarea Învierii Domnului durează şapte săptămâni, perioada de mare bucurie pascală durează tot şapte săptămâni, de la Paşti până la Cincizecime sau Rusalii, numită şi Duminica Mare.

Astfel, se vede că sărbătoarea Sfintelor Paşti este cea mai mare sărbătoare a Bisericii, o revărsare abundentă de lumină şi bucurie, care dă sens vieţii omului credincios, în istorie, şi îndreaptă întreg universul spre cerul nou şi pământul nou despre care se vorbeşte în cartea numită Apocalipsa (cap. 21) din Noul Testament.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti este o pregustare sau o arvună a bucuriei veşnice şi a luminii neînserate din Împărăţia cerurilor, din Ierusalimul ceresc. De aceea, în biserică toate veşmintele de Paşti sunt luminoase, iar întunericul din noaptea de Înviere este biruit de mulţimea luminilor sau lumânărilor aprinse. În toată această perioadă pascală, până la Înălţarea Domnului, bucuria biruinţei vieţii asupra morţii se exprimă prin cântarea des repetată a troparului Învierii Domnului şi prin mărturisirea de credinţă frecvent folosită: „Hristos a înviat!”; „Adevărat a înviat!”. În felul acesta, devenim şi noi ucenici şi apostoli ai lui Hristos Cel Înviat.

În vremea noastră, sărbătoarea Învierii Domnului sau Sfintele Paşti ne îndeamnă pe fiecare dintre noi să fim vestitori ai iubirii milostive a lui Hristos, ai păcii şi bucuriei, într-o lume tot mai confuză şi tristă, confruntată adesea cu dezbinarea şi violenţa, cu sărăcia şi suferinţa, cu boala şi cu multe forme ale morţii fizice şi spirituale. Sărbătoarea Sfintelor Paşti ne cheamă să aducem prin rugăciune, prin cuvânt şi faptă bună, lumina Învierii lui Hristos în sufletele copiilor orfani, ale bătrânilor singuri, ale bolnavilor neajutoraţi, ale familiilor îndoliate şi întristate. Să nu uităm în rugăciunea şi în iubirea noastră nici pe românii care se află printre străini, dar trăiesc cu dorul de ţară, de cei dragi rămaşi acasă. Îi aşteptăm cu bucurie să revină şi să rămână definitiv în ţară, deoarece fără ei multe localităţi din România sunt triste şi neajutorate!

Să ne rugăm Domnului Hristos Cel Înviat să ne ajute să păstrăm dreapta credinţă şi vieţuirea creştină în faţa multor rătăciri şi ispite care se înmulţesc astăzi, să iubim şi să ajutăm Biserica poporului român în lucrarea ei pastorală, misionară şi socială de îndrumare şi ajutorare a familiilor sărace care au mulţi copii, să sprijinim educaţia şi formarea spirituală a copiilor şi a tinerilor, pentru ca aceştia să simtă iubirea familiei, a Bisericii şi a şcolii pentru ei, mai ales că anul acesta, 2016, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox.

În mod deosebit, mulţumim tuturor celor care au sprijinit până acum şi celor care vor sprijini, prin cuvânt şi faptă, moral şi financiar, construirea Catedralei Mântuirii Neamului (ajunsă la 70% din volumul cantităţilor de lucrări), pentru ca aceasta să poată fi sfinţită la 1 decembrie 2018, când se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire a românilor într-un stat independent. Această Catedrală este în acelaşi timp o necesitate practică şi un simbol al credinţei, libertăţii şi demnităţii poporului român.

Vă dorim tuturor ca sărbătoarea Sfintelor Paşti să vă aducă, în suflet şi în familie, pace şi bucurie, lumină şi mult ajutor în toată fapta cea bună!

Cu părintească dragoste, vă adresăm tuturor salutul pascal:

Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1. Vezi art. „Înviere”, Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 705.

2. Vezi art. „Apostol”, Dicţionarul Noului Testament, Editura Casa Cărţii, Oradea, 2008, p. 75.

3. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt despre învierea morţilor”, I, în Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, PSB, vol. 14, serie nouă, Editura BASILICA, Bucureşti, 2015, p. 141 şi p. 143.

4. Pr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 253.