Când te găsești în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu amețești. Să știți că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să amețești când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiți de ea.

Asta nu înseamnă că trebuie să solicităm veșnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puțin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în decursul unei vieți. Este important să avem această armă care este rugăciunea nesofisticată, fără pretenții, fără sfințenie, care, însă, te sfințește prin sfințenia ei, prin care simți că nu ești singur, prin care simți că te însoțește în boală, că-ți întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, pp. 37-38)