Toată credinţa noastră, toată rânduiala noastră de rugăciune, toate slujbele noastre ‒ sunt dătătoare de lumină, dătătoare de bucurie: „Toate de lumină s-au umplut: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt! Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru care s-a întărit! Cerurile, după cuviinţă, să se veselească, şi pământul să se bucure! Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat, Veselia cea veşnică!”.

Ce-i Hristos? „Veselia cea veşnică”! Ce-i Evanghelia? Dătătoare de nădejde şi de bucurie! Ce-i creştinismul? Religie a bucuriei, religie a iubirii! Toate acestea le-am spus ca să putem face legătura între iubire şi bucurie. Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se ştie iubit şi când iubeşte, când îşi revarsă iubirea din sufletul său.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Iubirea de aproapele – ajutor pentru bucuria vieții, Editura Doxologia, Iași, 2014, p. 27)