Îmi amintesc că în zilele tinereţii mele, când eram adolescent, o cunoscută a mamei mele – persoană educată, destul de religioasă – îi spunea mamei: „A venit postul, trebuie să postesc, să mă pregătesc de spovedanie, de împărtăşa­nie... mă gândesc, şi nu văd niciun fel de pă­cate...”. Atunci, băieţel fiind, m-am mirat, mi s-a părut un lucru foarte ciudat, şi nu ştiam ce să zic cu privire la acest lucru. Acum i-aş răspunde: „Nu vă vedeţi păcatele pentru că ele ţin de mândria fariseică”. Câţi dintre noi, ca să fim cinstiţi, se consideră păcătoşi şi nelegiuiţi faţă de Dumnezeu? Cred că foarte puțini.

Şi atunci, ce să facem ca să dăm în vileag acest păcat, în aşa fel încât el să stârnească simţămân­tul de pocăinţă, să ne deştepte conştiinţa? Când conştiinţa se va trezi, atunci se va trezi şi sufle­tul, şi toate păcatele ne vor apărea în altă lumină. Atunci, ceata păcatelor mândriei ni se va înfăţişa în toată cumplita ei urâciune, ca atunci când pe o coală curată de hârtie este un desen ale cărui linii subţiri nu se văd uneori, dar cum aprinzi o lumânare şi apropii de ea hârtia, vezi că pe ea es­te desenat un tablou întreg. Aşa şi cu conştiinţa: ea e lumina care dă în vileag toate păcatele – şi poate că atunci când conştiinţa va vorbi în om, el va vedea în sufletul său mulţimea păcatelor, şi atunci va zice: „Sunt păcătos”.

Cum se aprinde însă focul care trezeşte conşti­inţa? În mai multe feluri: adeseori, în urma unei vorbe bune care pătrunde adânc în suflet, alteori o trezeşte cineva apropiat, adeseori în urma ci­tirii Sfintei Scripturi, dacă ne adâncim în ea, al­teori în urma bolilor, necazurilor, lipsurilor, îm­punsăturilor orgoliului, „distrugerii” vieţii... Eu însă cred că unul dintre cele mai însemnate mij­loace este faptul că venim aici, la sfânta spovedanie, rugându-ne şi cerând iertare şi mântuire cu dorinţa vieţii veşnice – şi acum ne apreciem altfel păcatele, acum nu mai spunem: „Păcatul acesta este mic, păcatul acesta e neînsemnat”, ci: „Doamne, iartă-mă, îmi dau seama că sunt un mare păcătos!”.

Iertaţi-mă, dragi fii duhovniceşti: adâncindu-vă în sufletul vostru, amintiţi-vă ce aţi făcut în vremea care a trecut şi să cerem iertare de la Domnul Dumnezeu. (Mitropolitul Trifon Turkestanov)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 117-119)