Nu se poate face altceva decât să rabzi pe cel care are puțin și aceasta este o chestiune care ar trebui rezolvată de la început, adică să nu pornești la drum cu un om care nu poate merge pe același drum cu tine. Să știi de la început pe ce se poate conta. De ce? Pentru că altfel nu poți avea un program religios, un program de viață în familie. Ești un însingurat în propria ta familie. Și așa se întâmplă de foarte multe ori, pentru că de cele mai multe ori oamenii nu pornesc pe temelia credinței, ci pornesc oricum și după aceea unul dintre soți, eventual, găsește calea credinței și celălalt nu poate să-l urmeze și asta duce la disensiuni și în orice caz la situații care nu odihnesc. În familie nu există nimic particular. Toate sunt de obște. Și rugăciunea trebuie făcută împreună, și nu numai rugăciunea de la masă, ci și la rugăciuni de seară, de dimineață, în măsura în care lucrul acesta se poate realiza; dar, în orice caz, trebuie găsite și momente din acestea de rugăciune comună, pentru că viața comună se întemeiază pe fapte comune. Altfel, nu ajung să fie doi conjugați, ci doi înjugați.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Bucuriile credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, pp.233-234)