Acolo unde există televizor, el trebuie să servească vieţii de familie, nicidecum să o subjuge. Pentru copiii mici preşcolari e mai uşor să le reducem la minimum timpul petrecut în faţa micului ecran, selecţionându-le noi înşine emisiunile. Ei nu trebuie obişnuiţi să se distreze în mod pasiv. Tocmai acesta e aspectul cel mai sinistru al televiziunii: că îi face pe telespectatori să asimileze sunete, imagini, impresii, şi în cele din urmă idei şi opinii, în mod pasiv, fară posibilitatea de a se interpune, de a-şi impune şi chiar susţine propriile păreri. Părinţii copiilor preşcolari trebuie să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului liber jucându-se cu cei mici şi obişnuindu-i cu activităţi (cum sunt cititul sau jocurile educative, de exemplu) care să necesite răbdare şi efort, şi care să implice contactul cu alte persoane.

Televiziunea nu poate sluji drept dădacă; nu deschidem televizorul doar ca să ne stea copilul liniştit ori ca să-l ţinem lângă noi, prin casă. Până şi la copiii mai mari ispita de a şedea ore în şir în faţa televizorului scade în clipa când au alte activităţi cu care să-şi consume timpul şi energia. Scopul ar trebui să fie acela de a-i învăţa pe copii, pe măsură ce cresc, să-şi selecţioneze singuri emisiunile ce i-ar putea interesa cu adevărat, să urmărească numai aceste emisiuni, după care să stingă televizorul. Altfel spus, să nu se uite la televizor doar ca să-şi piardă vremea.

(Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, pp. 99-100)