În anii războiului civil, când armatele dușmane luptau pentru cucerirea puterii, câștigând și pierzând teren pe parcursul a trei ani, un mic oraș ce fusese controlat de rămășițele Armatei Imperiale căzu în mâinile Armatei Roșii. O femeie era în pericol de moarte împreună cu cei doi copii ai săi, de patru și de cinci ani, pentru că soțul ei făcea parte din tabără inamică. Ea s-a ascuns într-o casă abandonată, nădăjduind că va veni vremea când va putea să se salveze.

Într-o seară, o femeie cam de 20 de ani a bătut la ușă întrebând-o de nume. Când mama i-a spus că ea era cea pe care o căuta, tânăra femeie a prevenit-o, spunându-i că fusese descoperită și că va fi ridicată chiar în timpul nopții pentru a fi împușcată. Și continuă, sfătuind-o să fugă cât mai era timp. Mama se uită la copiii ei și spuse: „Cum aș putea?”. Tânăra vecină, aproapele ei, care până atunci nu fusese decât o vecină, o realitate fizică, deveni în acel moment aproapele din Evanghelie. Ea a zis: „Vei putea, deoarece voi sta eu în urma ta și, când vor veni să te ridice voi pretinde că mă numesc cu numele tău.” „Dar, vei fi împușcată!”, spuse tânăra mamă. „Da, dar eu nu am copii”, răspunse vecina și rămase să-i țină locul. Putem să ne închipuim ce s-a întâmplat după aceea…

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Făcând din viață rugăciune, Editura Sofia, p. 49-50)