Mă întrebi de ce avem nevoie de un Dumnezeu, de ce ar trebui ca El neapărat să existe. Crede-mă că nu știu ce să-ți spun, așa cum nu aș fi știut ce să-ți răspund dacă m-ai fi întrebat: „De ce omul are cap, de ce are inimă, n-am fi putut să fim precum copacii?”. Noi nu avem nevoie ca Dumnezeu să existe, El pur și simplu este, și chiar dacă toți oamenii ar înceta într-o zi să mai creadă în El, aceasta nu L-ar putea face pe Dumnezeu să dispară. Noi suntem legați ontologic de Dumnezeu și, mai ales după întruparea lui Hristos, această legătură este strânsă până la durere. După întruparea lui Hristos, când Dumnezeu S-a îmbrăcat la propriu în firea omenească, legătura dintre om și Dumnezeu a devenit atât de strânsă, încât avem milioane de mucenici în cei 2000 de ani de creștinism, care au acceptat mai degrabă să se despartă de capetele și mădularele lor, decât să se despartă de Hristos.

Am adus vorba la început de cele două feluri de a ne raporta la Dumnezeu, prin credință și prin cunoaștere vie, adică prin descoperire, ca să nu te mai tulbure faptul că vezi oameni care merg la biserică fără să știe ce fac. Să știi că până și îngerii în Ceruri nu știu întru totul ce fac, pentru că în preajma lui Dumnezeu orice faptă se golește de sens. Singurul lucru care rămâne între noi și Dumnezeu este dragostea și după această dragoste Dumnezeu judecă pe om, mai bine zis, omul rămâne în legătură cu Dumnezeu sau o pierde.

Petru, atunci când L-a văzut pe Hristos schimbat la față în muntele Taborului, a sărit cu gura înainte, zicând că ar fi bine să facă trei colibe: una lui Hristos, una lui Moise și alta lui Ilie. Aceasta era slujirea pe care Petru, din dragoste, a vrut să o aducă în clipele acelea lui Hristos, dar dorința lui Petru nu poate decât să ne facă să zâmbim, încât și Evanghelistul Luca, cel care povestește această întâmplare, încheie cu cuvintele „zise Petru, neștiind ce grăiește”.

(Ieromonahul Savatie Baștovoi, Dragostea care ne smintește, Editura Marineasa, Timișoara, 2003, pp. 72-73)