Prietenia este una din alesele virtuţi ale omului. Elementele care o alcătuiesc par să fie în număr de trei, şi anume: dragostea, asemănarea de structură interioară şi unitatea de năzuinţe.

Prima este dimensiunea ontologică a prieteniei, a doua este dimensiunea psihologică şi a treia, istorică. Prietenia poate fi câştigată, dar de cele mai multe ori se naşte fără voia şi ştiinţa noastră.

La temelia prieteniei rămâne însă tot dragostea; în afară de ea nu putem afla o adevărată prietenie. Prieteniile sunt de cele mai multe ori legături de interese şi, câteodată, de stimă sau simpatie; acestea din urmă izvorăsc din preţuirea cuiva pentru însuşirile sale excepţionale, intelectuale sau estetice.

Dragostea transfigurează totul; are darul puterilor ascunse. Abia prin dragoste legătura dintre oameni e prietenie. De astă dată, legătura nu mai e periferică, ci esenţială, este totală, deschizătoare de noi orizonturi. Prietenul devine frate de cruce, adică una cu tine însuţi, acumulare de forţă nouă. Abia în acest fel gustă omul tovărăşia altuia şi se bucură de roadele obşteştii vieţuiri.

Prin dragoste, prietenia alungă urâtul şi teama. Unitatea de destin şi de natură îi dă omului puteri noi. Iubind omul din fratele tău, înseamnă că-l ai pe Dumnezeu aproape, înseamnă că umbli pe căile veşniciei.

Prietenia este ordine nouă în lumea renăscută a lui Iisus.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 98-99)