Știm cu toții ce se întâmplă uneori cu picturile marilor maeștri, sau cu icoanele, sau cu orice operă de artă, cu orice formă de frumusețe: orice frumusețe poate fi mutilată ‒ indiferența, împrejurările, răutatea pot mutila chiar și cel mai frumos obiect.

Însă atunci când în fața noastră se află opera unui maestru mare, atunci într-un tablou mutilat, pângărit în parte, putem vedea fie stricăciunea, fie frumusețea ce s-a păstrat. Dacă privim la acel tablou, sau la orice operă de artă, cu ochii iubirii ce se minunează, vedem frumosul, iar pentru restul ne putem întrista, putem plânge, și ne putem hotărî, uneori, să ne închinăm toată viața refacerii a tot ce e vătămat în acel chip, în acel tablou, în acea operă de artă. Asta ține de dragoste: a privi la om și a vedea în el o frumusețe de nerăpit, iar totodată a te îngrozi de ceea ce viața a făcut din el, a săvârșit asupra lui. Dragostea este tocmai extrema suferință, durere pentru că omul e nedesăvârșit, și totodată minunarea că el este atât de uluitor, irepetabil de frumos. Și iată: dacă privești măcar o dată la om în felul acesta, poți să-l îndrăgești în pofida a tot ce le sare în ochi altora.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, București, 2009, p. 59)