Omul este un inel de legătură între lumea materială și cea spirituală. (...) Ființa umană a fost creată spre comuniune, spre părtășie reciprocă și de aceea ea nu se realizează deplin decât în relațiile cu o altă persoană. Dacă necazurile sau durerile sunt trăite adesea în izolare, în solitudine, bucuriile, pentru a-și descoperi cât mai mult din valențele lor, trebuie trăite în comuniune.

Dacă omul preferă să se izoleze în durerile sale și să le trăiască personal, în reușitele și împlinirile sale simte nevoia să le împărtășească și altora, pentru a le înfrumuseța universul existenței lor și a le îmbogăți viața. (...)

Nevoia de prieteni este derivată la Sfântul Ioan Gură de Aur din realitatea în baza căreia omul nu se simte niciodată împlinit deplin prin sine însuși, ci doar în relație cu Dumnezeu și cu semenii. Subliniind caracterul acesta dialogic și comunional al sufletului uman, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu ne-a creat „astfel încât să avem trebuință unii de alții”. Din acest motiv, o prietenie este ca o floare frumos pastelată și bine mirositoare. „Și în ce fel crinii și trandafirii dau mirosul cel frumos în tot locul cu floarea, consideră Sfântul Părinte, așa și prietenii, măcar în orice loc ar merg, dăruiesc darul dragostei; mai bine este să umble omul în întuneric decât să nu aibă prieteni, să ne ardă fierbințeala frigului trupurile, precum aprinde darul prietenilor sufletele prietenilor când se despart unul de altul, că așa este pofta dragostei celei adevărate nu numai la cei de față, ci și la cei ce lipsesc de mai multă vreme, de mai multe ori și în visuri îi vedem și-i auzim și vorbim cu dânșii și numai cu pomenirea prietenului se bucură și se veselește cineva”.

(Pr. prof. dr. Ioan C. Teșu, Familia contemporană – între ideal și criză, Editura Doxologia, 2011, p. 89)