Am observat că un gând smerit îl face pe om să strălucească. Când omul își ia greșeala în întregime asupra sa, este scăldat de Harul lui Dumnezeu. Zilele trecute a venit la Colibă un medic cu mulți copii care mi-a spus: „Părinte, sunt foarte mândru și aceasta se face pricină ca și copiii mei să facă neorânduieli”. Și aceasta o spunea în fața copiilor săi și ochii lui erau scăldați în lacrimi, dar chipul îi strălucea.

Același lucru l-am observat acum câteva zile și aici. Au venit câteva surori să discutăm. Am discutat diferite lucruri și am fost nevoit să le mustru cu asprime. Una dintre ele nu s-a folosit deloc; rece a venit, rece a plecat. Spunea cu de-amănuntul toate cusururile celorlalți.

Vezi, cine nu lucrează asupra lui însuși are această... „harismă”! Pe cealaltă atât de mult au mișcat-o cuvintele mele, încât a început să plângă. S-a smerit, dar apoi chipul ei strălucea. Vedeți ce face un gând smerit cu zdrobire de inimă? Toate cusururile dispar îndată, omul se pune în rânduială și chipul său strălucește; în timp ce un gând de mândrie sau de hulă, îl întunecă.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, Vol. V Patimi și virtuți, Editura Evanghelismos, București, 2007, p. 170)