După învățătura revelată a Bisericii, Dumnezeu este esență, natură și lu­crare. Și dacă natura Sa – firea, substanța – este de nepătruns omului, lucrarea Sa este posibil să fie simțită, înțeleasă. Lucrarea lui Dumnezeu, precum învață Sfântul Grigorie Palama, este dătătoare de viață, înțelepțitoare, îndumnezei­toare, astfel toată natura, toată zidirea participă în mod corespunzător stării ei la lucrările lui Dumnezeu, dar doar sfinții și îngerii participă în mod îndumnezeitor la lucrarea Lui.

Lucrarea lui Dumnezeu este numită har (dar) al lui Dumnezeu, deoarece ne este dăruită de El. Nu este lucrarea noastră. Dumnezeu făptuiește îndumnezeirea, în timp ce omul doar o suferă, o trăiește; și deoarece harul lui Dumnezeu este dumnezeiesc, de aceea și lucrarea (harul) se numește dumnezeiască, nezidită, căci nu a fost creată sau zidită la un moment dat, ci este dinainte de toți vecii, deodată cu Dumnezeu. Omul care călătorește spre îndumnezeire participă la lucrarea curățitoare, luminătoare, îndumnezeitoare a lui Dumne­zeu și se numește văzător de Dumnezeu.

Părintele Sofronie, în epistolele sale către Balfour, face referire la tema aceas­ta teologică a dumnezeiescului har, în vremea în care mai mult decât până atunci era scăldat în puterea dumnezeiescului har și a lucrărilor sale.

Dumnezeiescul har este dar al lui Dumnezeu, nu este dobândirea noastră proprie sau lucrarea proprie, este o lucrare mântuitoare a lui Dumnezeu, care vine către om atunci când nici n-o așteaptă. Omul înțelege în această stare că participă la un dar ce nu-i aparține, care nu este omenesc, ci are o altă prove­niență, dumnezeiască. Părintele scrie: „Experiența mea arată că harul vine la noi mai mult atunci când nu-l aș­teptăm, atunci când ne considerăm pe noi înșine nevrednici de el, nevred­nici chiar de mântuire, ceea ce în parte este și adevărat”.

Într-un alt loc, în mod analitic și elocvent, descrie cum harul lui Dumne­zeu vine în sufletul care este îndurerat și îl mângâie și îl întărește. De asemenea, descrie din proprie experiență cum voința, libertatea, după o așteptare lungă a omului în întuneric, în starea căzută, răspunde dumnezeiescului har cu îm­potrivire, însă acesta își face lucrarea lui cu răbdare, cu respect pentru liberta­tea omului.

În final, dumnezeiescul har este cel care îl conduce pe om la pocă­ință și îi îndreaptă rezultatele rugăciunilor voinței celei libere, însă și omul își dăruiește libertatea sa, conlucrând la propria nemurire. Din această analiză a părintelui cităm:

„Cu o înfrânare la limita voinței mele, m-am întors în camera mea și am căzut aproape mort din cauza epuizării, din cauza melancoliei și a akediei care mă inunda, gata să sfâșii pământul cu unghiile. De durerea inimii eram gata să plâng, și chiar am plâns. Numai rugăciunea m-a salvat și mi-a adus pacea care mi-a întărit din nou inima. În acest fel am simțit pacea pe care nici nu o gândeam mai înainte, nici nu îmi închipuiam că poate exista în acest fel, o pace pe care nu o mai primisem până atunci în inima mea. (...) În asemenea situații, rugăciunea se făcea ca un foc”.

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, pp. 143-144)