Părintele Paisie, zăcând ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, și aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga și plângea, zicând în taină: „Iar am supărat pe Dumnezeu!”. Apoi striga încet cu lacrimi: „Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat! Măicuța Domnului, nu mă lăsa că nu mai am nicio putere! Încotro s-apuc și unde să mă duc? Te aștept, Iisuse bun, Te aștept aici, plângând în drum!...”

Ucenicul vâzând durerea părintelui, plângea și el de mila lui. Dar bătrânul nu știa că este în chilie. Apoi iar se însenina la față, se însemna de trei ori cu Sfânta Cruce, își ștergea lacrimile cu un prosop și continua să se roage în taină cu rugăciunea inimii, clătinându-și ușor capul între perne.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 101)