Sufletul ce se minunează de frumuseţile lumii materiale arată că înlăuntrul său trăieşte lumea cea deşartă; de aceea este atras de făptură şi nu de Făcător, de pământ şi nu de Dumnezeu. Nu are importanţă dacă pământul acesta este curat sau are noroiul păcatului. Atunci când inima este atrasă de frumuseţile lumeşti, care nu sunt păcătoase, dar care nu încetează să fie deşarte, simte bucuria lumească a acelui moment, care nu are mângâierea dumnezeiască, întrariparea lăuntrică cu veselie duhovnicească. Insă când omul iubeşte frumuseţea duhovnicească, atunci sufletul i se umple şi i se înfrumuseţează.

Dacă omul, şi mai ales monahul, şi-ar cunoaşte urâţenia sa lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare. Înlăuntrul său, sufletul are atâtea pete, atâtea mâzgăleli, iar noi să ne îngrijim, de pildă, de hainele noastre? Ne spălăm hainele, le călcăm şi suntem curaţi, dar înlăuntru suntem... nu mă întreba! De aceea, dacă cineva ar sesiza ce necurăţie duhovnicească are înlăuntrul său, n-ar mai sta să scoată cu atâta migală cea mai mică pată de pe hainele sale, pentru că acestea sunt de mii de ori mai curate decât sufletul lui.

Dar dacă omul nu are în vedere zgura duhovnicească pe care o are înlăuntrul său, atunci caută să scoată cu migală chiar şi cea mai mică pată. Însă ceea ce trebuie făcut este să-şi întoarcă toată grija spre curăţia duhovnicească, spre frumuseţea lăuntrică, iar nu spre cea exterioară. Întâietatea să se dea frumuseţii sufletului, frumuseţii duhovniceşti, iar nu frumuseţii deşarte, pentru că Domnul ne-a spus: Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 68-69)