De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie. Un cugetător spunea că aceste cuvinte sunt grele ca aurul, aspre precum cremenea, tulburătoare ca bulgării de pământ aruncaţi pe un sicriu coborât în mormânt. [...]

Iisus nu cere nimicirea eului, căci el reprezintă entitatea omului prin care Dumnezeu l-a creat Persoană. Iisus cere renunţarea la „sinele” bolnav, la eul identificat cu trupul păcatului şi încadrarea lui în Dumnezeu. Să nu mă mai iubesc pe mine pentru mine, să nu caut să lucrez, să realizez ceva numai după mintea şi voinţa mea. Prin aceasta cad din nou în ispita din paradis. Să ţin seama în toate de Dumnezeu şi de voinţa Lui. Prin Dumnezeu eul meu poate deveni cu adevărat de mare valoare. Marii creatori, gânditori, artişti ai lumii, în măsura în care au fost înrădăcinaţi în Dumnezeu au creat lucrările lor nemuritoare.

Lepădarea de sine ne este accentuată şi prin ierarhia stabilită de Iisus: să iubeşti întâi pe Dumnezeu şi în Dumnezeu să te iubeşti pe tine, în Dumnezeu să iubeşti pe ai tăi, ţara ta şi neamul tău. „Cine iubeşte pe mamă, tată, fraţi, fiu, fiică mai mult decât pe Mine, nu-i vrednic de Mine”, a spus El. Aceasta este marea taină a vieţii creştine. Mai presus de toţi să-L iubim şi ascultăm pe Dumnezeu. Apoi, în Dumnezeu să ne iubim pe noi înşine, familia, neamul. Noi călcăm de obicei această ierarhie. Totuşi să nu uităm că Dumnezeu este izvorul vieţii noastre. Un râu oricât de mare ar fi, dacă îi tai izvorul, seacă. Tot aşa şi noi, în afara lui Dumnezeu rămânând ne uscăm... Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”.  Dacă cineva nu rămâne în Mine, se usucă ca mlădiţa şi se aruncă în foc (Ioan 15, 5-6).

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 131-133)