Credinciosul în Dumnezeu depășește limitele omului, care este creator numai în ordinea conceptelor și nu intervine, ca Dumnezeu, în ordinea realului.

Credința este un risc: împotriva rațiunii, împotriva vieții, împotriva limitelor omenești, câteodată și împotriva normalului. De aceea, sfinții se și fereau de a face minuni, deși doar în multe cazuri era doar dovada iubirii de oameni și alinarea suferinței omenești. Este un factor de purificare.

Grija zilei de mâine este o grijă presantă. Când conducea pe israeliteni în pustie, Dumnezeu nu le îngăduia asigurarea zilei de mâine: mana se strica. Pâinea cea de toate zilele o cerem pentru astăzi. Așa suntem sfătuiți, chiar nevrând, să trăim prin credință.

Sfinții pustnici au trăit numai în condiția credinței. Ei au crezut cuvântului lui Iisus, având mai întâi grijă de mântuire și pe al doilea plan, grija vieții. De aceea crinii au ajuns până la strălucirile lumii divine.

Iisus dorește de la toți credincioșii lumii o liniște de adâncime: liniștea credinței în Dumnezeu. Aceasta ar da să se înțeleagă că în jurul unui om liniștit (din cauza rădăcinilor lui în Cer) se face liniște pe pământ.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 75)