Spre deosebire de moarte, care este neînsufleţire şi nemişcare, viaţa se caracterizează prin mişcare şi luptă. Viaţa duhovnicească este şi ea mişcare şi luptă.

Mişcarea în viaţa duhovnicească se cuvine să fie îndreptată înainte şi în sus, spre atingerea desăvârşitei asemănări cu Dumnezeu (Matei 5, 48). De se opreşte omul a se mai mişca înspre Dumnezeu, începe să se sfărâme lăuntric, semn al morţii sufleteşti. De aceea apa curgătoare nu capătă miros de stătut, pentru că se află în neîncetată mişcare, iar apa stătătoare din lacuri prinde o mâzgă şi capătă miros greu.

Lupta în viaţa duhovnicească este nevăzută, căci duhul care o poartă este nevăzut. Nu se cade ca ea să fie îndreptată împotriva oamenilor văzuţi, cu care noi adesea, din neînţelegere, intrăm în relaţii de vrăjmăşie, ci împotriva patimilor din noi şi a dracilor din afara noastră. Acestea sunt întărite şi de Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele sale minunate: „Căci nu este nouă lupta împrotiva cărnii şi sângelui, ci împotriva începătoriilor şi a stăpâniilor, şi a ţiitorilor lumii întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor vicleniei întru cele cereşti” (Efeseni 6, 12), adică împotriva dracilor.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 9)