A mângâia pe cineva îndoliat, a întări un om care a suferit în viaţă – acestea constituie milostenia duhovnicească. A susţine pe cineva marginalizat pe nedrept, riscându-ne poziţia pentru a-l apăra, asumându-ne în felul acesta posibilele consecinţe negative ale unei astfel de atitudini – aceasta este cea mai mare milostenie, care implică jertfa de sine, fiind mai mare decât cea materială.

Astfel de milostenii poate să facă şi cel sărac: îl poate sprijini pe cel îndurerat; săracul poate fi sănătos, iar cel ce are bani să fie bolnav, să zacă la pat, să sufere de paralizie sau altceva. În cazul acesta, săracul poate face şi el milostenie – adică să meargă şi să stea cu el câteva ore, pentru a-i ţine companie, să se ducă să-i facă cumpărăturile, să-i dea să mănânce în eventualitatea că este paralizat şi nu-şi poate controla mâinile.

Milostenie nu înseamnă doar să dăm bani sau lucruri cuiva.

(Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, p. 61)