Inima este gata să sară și să împlinească îndată orice pornire ce vine în ea, căci inima nu are ochi, dar mintea are. O, cât de mult trebuie să fie omul atent asupra inimii lui, fiindcă prin poarta aceasta omul este totdeauna mai slab și aici cedează mai ușor.

Când gândul unei fapte este aruncat peste zid înăuntrul inimii, îndată inima ia foc... ca pădurea uscată! Și cine mai poate salva apoi ceva din ea, când flăcările se întind și cuprind grabnic totul, nimicind fără cruțare orice rod bun din ea! Ochii minții tale să fie totdeauna treji. Și când un gând se repede ca un lup să-ți muște inima, sau ca un uliu se rotește deasupra inimii, căutând să găsească un loc să se așeze, luptă-te cu toată puterea și alungă-l! Căci de multe ori, după cinci minute va fi prea târziu.

(Un mare mărturisitor creștin: Preotul Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, București, 2008, p. 164)