Acum este încă timp pentru îngrijorare, pentru osteneală, pentru schimbare, alergătură și luptă. Și fericit este cel care până la sfârșit nu și-a pierdut nădejdea lui. Dar mai fericit este cel care s-a luptat și pentru sine și pentru aproapele său, pentru că această faptă, să alerge cineva în ajutorul aproapelui, Îl mulțumește cel mai mult pe Mult Milostivul Dumnezeu. Aceasta dorește și poftește; să ne facem bine unul altuia, și în viața de aici, și după moarte. Dacă n-ar fi primit un asemenea lucru, nu ne-ar fi dat îndreptățirea să-i pomenim pe cei morți la Dumnezeiasca Liturghie, și să le facem parastasele, la trei zile, nouă zile, patruzeci de zile și un an, așa cum fără nicio împotrivire le primește Biserica și le ține fără reținere poporul credincios.

Adică, dacă acestea însemnau o batjocură fără câștig și fără folos, oricum i s-ar fi descoperit vreunuia dintre mulții sfinți, purtători de Dumnezeu, patriarhi, părinți și învățători, să oprească înșelăciunea. Niciunul dintre ei, însă, n-a încercat vreodată să desființeze parastasele. Dimpotrivă, toți au consimțit și, astfel, în fiecare zi practica aceasta nu numai că se întinde și prinde rădăcini, dar primește continuu și adaosuri. (Sfântul Ioan Damaschin)

(Glasul Sfinților Părinți, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumenița, 2008, pp. 364-365)