Sfântul Serafim de la Sarov, care a petrecut în genunchi pe o piatră 1000 de zile și nopți, avea o foarte mare îngăduință pentru neputințele altora. De exemplu, el le-a dat voie surorilor de la mănăstirea Diveevo să mănânce de patru ori pe zi, obicei care se păstrează și astăzi, ceea ce pentru greci este o sminteală. Sfântul nu numai că le-a permis patru mese pe zi, ci chiar le dădea voie să țină pesmeți sub pernă și să ronțăie și noaptea, dacă le e foame, numai „să nu se mâhnească”.

Acest „să nu se mâhnească” este o piatră de temelie în viața duhovnicească. Marii asceți știu că pentru o mâhnire, chiar și inconștientă, adusă cuiva, Dumnezeu nu mai primește rugăciunea. Grija de a nu mâhni e atât de mare la oamenii desăvârşiţi, încât, fiind întrebat odată de ucenici ce vor face dacă vor vedea pe un frate dormitând în biserică, Sfântul Pimen a răspuns: „Eu, cu adevărat, de voi vedea pe fratele că dormitează, pun capul lui pe genunchii mei şi-l odihnesc”.

(Ierodiacon Savatie Bastovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 59-60)