Da, prietene, da! După ce termini păcatul de săvârşit, ridică-te, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi zi:

Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Cel ce m-ai zidit, Doamne, miluieşte-mă. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Aceste cuvinte sunt destule ca să ne împăcăm cu Dumnezeu, să trecem din robi în fii, ca să-L putem numi apoi Tată. După aceea, zi cu nădejde, ca un izbăvit: 

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!

Când zici cuvintele acestea, gândeşte-te la darul Botezului căruia ai fost făcut părtaş şi la toate binefacerile pe care le-a făcut Dumnezeu cu tine şi le face necontenit, pe care le ştii şi pe care nu le ştii, şi în această bucurie şi mulţumire adaugă şi bucuria, şi mulţumirea pe care ai şi început să o ai, potenţial, prin aceste cuvinte, căci în timp ce vorbeşti, cu taină negrăită, Dumnezeu iartă păcatul tău.

Gândeşte-te că fiecare silabă, fiecare suflare pe care o slobozi topeşte păcatul tău precum focul ceara. Trăieşte taina aceasta cu cutremur şi bucurie şi aşa rosteşte cuvintele sfinte, cuvintele izbăvitoare. Apoi zi Împărate ceresc, în aceeaşi stare, trăind pe inima ta împlinirea cuvintelor pe care le rosteşti, iar când ai zis „şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”, crede că atunci Domnul te-a mântuit, că dacă nu vei crede nu poţi să rosteşti mai departe Tatăl nostru, că numai cei izbăviţi numesc pe Dumnezeu „Tată”, iar ceilalţi nu pot, că li se socoate lor întru păcat.

(Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 160-161)