Toate ale omului încep de la gândul său. Şi ridicările şi căderile încep în gând. Prin gânduri ne ridicăm şi prin gânduri cădem. De aceea se poate spune că, cheia vieţii superioare, cheia vieţii duhovniceşti este rânduiala din gând pe care ne-o facem şi prin acestă angajare în rugăciune de toată vremea sau rugăciunea îndesită câtă putem noi s-o facem, spunând cuvintele „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Se spune despre rugăciune că este „respiraţia sufletului”. Şi pentru că se consideră astfel, s-a făcut o legătură între respiraţia fizică şi respiraţia sufletului. Iar legătura aceasta este şi sugestivă în înţelesul că cineva ca să trăiască trebuie să respire, iar ca să trăiască duhovniceşte, trebuie să respire sufleteşte, trebuie să se roage. Şi atunci, cugetătorii de Dumnezeu (nu ştiu cine şi când anume) au găsit o modalitate de a lipi rugăciunea aceasta „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, de respiraţie.

(Părintele Teofil Părăian, Lumini de gând, Editura Antim, Cluj, 1997, pp. 7-8)