Mai întâi, Sfântul Ioan Scărarul accentuează diferența dintre „primul atac al păcatului în sufletul nostru” și „împătimirea sufletului”. După aceea, el ne înfățișează celelalte deosebiri dintre etapele subjugării omului de către patimi: deosebirea dintre momeală sau provocare și însoțirea gândului cu aceasta; cea dintre consimțire și robire; și cea dintre lupta duhovnicească și împătimirea propriu-zisă.

Apoi, sfântul le analizează pe fiecare în parte: momeala „este cuvânt gol sau imaginea a ceea ce ni s-a întâmplat mai de curând și care pătrunde în minte”. Ea este „fără de păcat”. Urmează însoțirea „cu sau fără de patimă la ceea ce ni s-a arătat (în minte)”, dar nici aceasta nu este „în întregime” păcat. Consimțământul „este înclinarea sufletului cu plăcere spre ceea ce i s-a arătat”; acesta poate fi bun sau rău, „după starea celui ce se nevoiește”. Robirea „este o silnică și neconsimțită încătușare a inimii sau o statornică alăturare de ceea ce i s-ar fi întâmplat și pieire a prea bunei noastre așezări”; ea „trebuie judecată într-un fel dacă se întâmplă în vremea rugăciunii și într-alt fel dacă e în afara rugăciunii”. Lupta „este egalitatea de forțe între cel care este ispitit și cel care ispitește, conform căreia sufletul învinge sau este învins, după cum îi este voia”; ea „este aducătoare de cununi sau de pedepse”. În cele din urmă, ajungem la patimă, care „este cu adevărat viciul care s-a cuibărit de multă vreme în suflet și care, prin deprindere, l-a condus pe acesta spre o astfel de obișnuință cu păcatul, încât de bunăvoie și cu plăcere îi devine sclav”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 301-302)