Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic

Cuvinte duhovnicești

Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic

    • Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic
      Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic

      Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic

Aici, în Biserică, facem ascultare de Hristos şi pentru Hristos, deoarece primul dintre toţi Hristos, a făcut ascultare.

Mărturia despre acest lucru este extraordinară. De multe ori, ucenicul începe cu o abordare cu totul împătimită, ba chiar rătăcită, din foarte multe motive. A fost învăţat altfel, a crescut într-o altă mentalitate decât cea duhovnicească, are altă părere despre sine, nu a învăţat corect cele despre monahism, au fost cultivate patimi călugăreşti, obiceiuri noi în monahism, şi din această cauză a deviat de la drumul cel drept şi a sfârşit acolo, într-o poziţie duhovnicească greşită, împătimită. Bineînţeles aceasta nu este o situaţie de dorit şi nu e foarte frecventă, dar mulţi Părinţi ai Bisericii au întâlnit-o.

De multe ori zice ucenicul: „duhovnicul meu, mintea mea, adică eu însumi, cugetul meu”. Şi nu dă nici un nume. Ne întrebăm, ce sprijin duhovnicesc are acela? Aceasta o spunem deoarece de multe ori are loc o înţelegere greşită a problemei ascultării, a libertăţii personale şi a voii ucenicului în ascultare, a oricărui ucenic, fie laic, fie cleric, fie monah. Căci problema ascultării e valabilă pentru toţi şi se adresează tuturor, şi laicilor şi clericilor şi monahilor. Este aceeaşi lege duhovnicească, aceeaşi poziţie teologică; nu avem în Biserică altfel de ascultare pentru monahi, şi alta pentru laici sau clerici; este acelaşi drum, este aceeaşi poziţie, una este. Într-adevăr relaţia personală e diferită, însă lecţia este aceeaşi, legea evanghelică aceeaşi, judecata aceeaşi. Unii o interpretează greşit în mod voit şi spun:

– Uite, dacă te duci undeva şi faci ascultare, ştii ce este ascultarea?

– Nu.

– Există pericolul să pierzi orice fel de sentiment de libertate şi de exprimare personală. O să faci ce îţi zice altul sau alţii. Bineînţeles că uneori se va face şi ce vrei tu, asta aşa, să n-ai cuget de îndoială. Acest fel de oameni văd ascultarea ca o dictatură spirituală. Unii cred că au un fel de monopol, o autoritate specială, autoritate fără de greşeală, şi orice spun se face, şi vai de acela care nu va rezista cu această măsură, cu această lege, cu această relaţie! Şi aceasta este o problemă de o viaţă şi insistă aceia fiindcă lecţia aceasta este pe viaţă; fără lecţia ascultării nu se mântuieşte nimeni; „tot cel ce ascultă va merge în Rai, cel ce nu ascultă se va duce în iad”. Sunt dure legile şi vai de neascultător, iar slavă şi cinstea este a ucenicului ascultător!

Pe de o parte aşa este, dar pe de alta este nevoie de o precizare şi de o analiză, căci problema ascultării” în sine este prioritară între toate cele prioritare. Este, prima, căci este problema clară a ascultării spirituale faţă de Hristos, de dragul lui Hristos. Căci avem mult feluri de ascultare. Aici, în Biserică, facem ascultare de Hristos şi pentru Hristos, deoarece primul dintre toţi Hristos, a făcut ascultare. Şi noi facem ascultare faţă de un om, adică faţă de duhovnicul nostru, care trebuie să facă ascultare faţă de Hristos: Dacă însă constatăm că ceva nu merge bine în relaţia duhovnicului cu Hristos, după aceea ne retragem din relaţia de ascultare.

Ascultarea nu este pe viaţă, în orice condiţii, dar, în anumite condiţii este pe viaţă. Se strică relaţiile cu Hristos? Se strică şi relaţiile de colaborare şi de ascultare şi între noi şi cu Hristos. Aşadar este o situaţie care cere dreaptă socoteală.

În primul rând trebuie să întăresc aici faptul că în propria mea ascultare, în relaţia mea cu duhovnicul şi cu ceilalţi părinţi, în toţi aceşti ani, în întreaga mea viaţă până în clipa aceasta, când vă vorbesc, nu am constatat vreodată că libertatea mea personală ar fi avut de suferit, că am fost cumva presat, că am fost cumva îngreunat, că ar fi exploatat duhovnicul ascultarea ucenicului, că nu am avut libertatea personală de a mă exprima şi a-mi spune părerea chiar dacă era diferită.

Omul trebuie să se exprime liber şi cu responsabilitate, fără frică, cu lejeritate, să nu evite să-şi exprime chiar şi părerea potrivnică. Căci dacă vom spune: „Binecuvântaţi, părinte!” şi doar atât, sau „Nu cumva să spui ceva altfel şi să-l superi că eşti pierdut. După aceea ce părere îşi va face despre tine? Lasă cugetele acestea, îneacă-le înlăuntrul tău, nu le exprima, spune numai cele plăcute, să-şi facă o părere bună despre tine”, iar tu să fierbi lăuntric până să plesneşti, bând zeama asta amară – ar fi îngrozitoare situaţia asta.

De aici încolo începe complexul psihic, începe problema; adică, o să ne însuşim partea teatrală a situaţiei, o să începem să fim ipocriţi. Şi unde eram simpli şi fără viclenie în lume, începem în mănăstire să fim actori. Asta-i o invenţie călugărească, nouă, nu cumva să-şi facă duhovnicul o părere greşită; nu cumva să i se facă milă de mine; nu cumva să se întâmple asta sau ailaltă; nu vorbi, nu spune, ci doar „binecuvântaţi”, sau „blagosloviţi!”, iar în final toţi să fie surprinşi şi să se întrebe:

– Ce a păţit călugăraşul?

– Ei, ce să păţească, a fost neascultător şi a păţit-o.

Cum găsim repede justificări! Întotdeauna noi duhovnicii, vom ieşi la suprafaţă, vom supravieţui, întotdeauna! Întotdeauna e de vină celălalt! Însă lucrurile nu stau aşa şi nu este aşa situaţia, deoarece ascultarea este o împreună-lucrare, nu este doar de o parte, ci de ambele părţi. Iar aceasta, deoarece în Ortodoxie şi în monahism, nu există cineva mai presus de ceilalţi. Lucrul acesta trebuie să fie bine înţeles. Iar la aşezarea mea întru păstorire aici am spus acest lucru: în călugărie nu avem ranguri şi grade. Nu avem ranguri, ci doar slujiri şi ascultări, mai ales ascultări smerite, nu pseudo-smerite. Căci mentalitatea de care aminteam este greşi nu mântuieşte, ci adânceşte în iad.

Teoriile despre smerenie şi smerenia formală, jucată voit, duc la iad. Şi duc la iad deoarece acela se face moştenitor al cuvintelor Mântuitorului: „Vai vouă fariseilor făţarnici”. Nu, făţărniciei şi efortului de a plăcea oamenilor, nu, acelui lucru alterat, stricat, contrafăcut, amestecat; să cultivăm simplul, natural curatul, pentru a înţelege cineva cu cine are de a face şi să fie convins că ceea ce vede provine din inimă şi mai ales din inima responsabilă şi fără frică. Precum eu vorbesc responsabil – şi vrea celălalt să vorbesc responsabil, ceea ce am de spus să i-o spun – vreau şi eu să aud acelaşi lucru şi de la celălalt, fără să am îndoieli, fără târguieli pentru a-mi vorbi clar şi cu sinceritate.

– Vorbeşte sincer, îi spun.

– Ei, zice acela, dacă vorbesc sincer, ce părere o să aveţi despre mine?

Deja, aici, acum, e o problemă; este înţelegerea greşită, o interpretare eronată a realităţii. Iar acest lucru nu poate fi numit ascultare. Şi este greşită această înţelegere deoarece s-a format percepţia că cineva ar fi superior, iar altul inferior, deci avem de a face cu o ierarhizare şi cu grade. Ierarhizarea aceasta însă nu e valabilă în Creştinism. Şi mai ales în călugărie este de neconceput şi este necunoscută. Suntem egali între noi, avem ascultări şi slujiri: slujirea de îndrumător al sufletelor, Gheron sau Avvă, slujirea cu-tare sau cutare; nici o slujire nu te face superior celuilalt.

Suntem fraţi între noi şi numai unul este mai presus de noi, Hristos. Părintele cu pruncii, Hristos şi noi, pruncii Săi. Doar slujirea de Avvă al obştii este în locul şi în chipul văzut al lui Hristos. Hristos este însă prezent pretutindeni şi întotdeauna, şi este viu şi cu trupul. Avva nu este înlocuitorul sau ceva complementar lui Hristos, căci Hristos nu este absent, este întotdeauna şi veşnic prezent şi înlăuntrul nostru şi în afara noastră. Doar papa susţine că este în locul lui Hristos, vicarul Său pe pământ, iar aceasta este amăgirea cea mai de pe urmă, este autozeificare. „Eu şi nimeni altul”.

Nu stau aşa lucrurile. Şi bineînţeles problema nu este ce zic ereticii şi catolicii, problema este ce propovăduieşte Ortodoxia cu privire la aceasta. Căci această problemă este extrema înălţime a mândriei luciferice a minţii. Noi, ortodocşii, nu avem superiori şi inferiori, nici „mai presus” şi „mai prejos”, grade ca în armată, ofiţeri inferiori şi ofiţeri superiori; nu există aşa ceva. Iar aceasta o descoperă Biserica în Taina Dumnezeieştii Împărtăşiri: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Cutare, se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu Cutare”. Vedem vreo diferenţiere? Nu zicem: „excelenţa sa, ministrul Cutare”, nu există aşa ceva; toţi suntem robii Săi. Altă situaţie este cu titlurile de adresare în relaţiile zilnice.

Ca urmare, din moment ce nu avem ranguri, ci doar slujiri, relaţia de ascultare este o relaţie de împreună-lucrare întru sinceritate. Este, deci, relaţia între două persoane; discutăm în limba noastră, simplu, cu smerenie, cu grijă, încercând să nu se trufească nimeni pentru a nu pierde harul. Este ceva foarte personal, nr este vorba de „stai să vezi ce o să păţeşti pentru ceea ai făcut”. Nu este aşa. Nici tribunal militar, nici Inchiziţie, nici tribunal social. Este relaţie de colaborării şi trebuie, prin această conlucrare, să nu piardă harului ci să dea har şi pace şi luminare dumnezeiască, dar săi şi primească.

Căci precum dăruieşti celuilalt prin cuvintele tale, aşa primeşti la rândul tău har şi luminare prin cuvintele celuilalt, deoarece Dumnezeu vorbeşte prin ambele părţi ale conlucrării în duh. Nu vorbeşte Dumnezeu parţial. Şi printr-unul şi printr-altul vorbeşte. Adică, tu vorbeşti în numele lui Hristos; celălalt în numele cui vorbeşte? Al lui sau al diavolului? Şi acela nu este rob al lui Hristos? Nu se împărtăşeşte şi el cu Sângele lui Hristos? Nu se face şi el de un sânge şi de un trup cu Hristos? Există vreo diferenţă, din moment ce nu există superior şi inferior? Alt lucru dacă este mic la ani şi ucenic la ascultare. Asta-i altceva, este o cinste să fie ucenic. Este expresia unei smerenii ipostatice lucrul acesta. Deci, dacă este sinceră împreună-lucrarea ascultării, nu există niciun motiv să se ascundă careva, să se prefacă.

Însă, va trebui ca fiecare duhovnic să ofere din partea sa ceea ce trebuie să ofere un îndrumător de suflete. Mi-a spus odată un călugăr de la o mănăstire, la spovedanie:

– Sunt nemulţumit de părintele stareţ; niciodată nu mi-a vorbit cu căldură părintească, nu m-a luat să ieşim, să facem câţiva paşi pentru a discuta. Cu alţi monahi face lucrul acesta. Cu mine niciodată. Mă încercă? Nu mă vrea? Nu mă iubeşte ca un părinte? În orice caz eu nu sunt liniştit în această relaţie.

Să vedem acum cealaltă faţă a lucrurilor.

Îl întreb:

– I-ai spus lucrul acesta?

– Nu, zice.

– Aceasta este problema ta. Vorbeşte-i!

– Dacă-i spun mă va alunga.

– Vorbeşte-i, nu te va alunga.

Nu i-a vorbit şi în final singur a părăsit mănăstirea.

Vedem, cu alte cuvinte, că nici nu se smereşte monahul, însă insistă să facă ceea ce-i spune propriul cuget. Ne apropiem, deci, de inima problemei: „duhovnicul meu, mintea mea, cugetul meu”, atunci când absolutizăm lucrurile. Este vorba aici despre cel corect, cel ce se consideră corect. Bineînţeles că şi alţii au dreptate, dar nu aşa cum am eu. Dreptatea mea este mai presus. Cuget ca al meu nu există. În situaţia aceasta fiecare ar trebui să devină un papă, din-punct de vedere al mintii, al mentalităţii.

Din acest motiv spun Sfinţii Părinţi să fim atenţi că Apusul are un papă, iar la noi în Răsărit fiecare poate să-şi facă mintea un „papă”, considerându-şi raţiunea fără de greşeală, chiar nearătând-o, căci nu este în interesul nimănui să se arate. Însă va pierde Harul dumnezeiesc. Şi aţa îl vor condamna ceilalti.fi însă unul ca acesta va proceda în consecinţă în situaţii concrete ce necesită responsabilitate şi seriozitate; des pildă dacă e vorba de o temă serioasă unde trebuie să-şi spună părerea, dar nu o face, dimpotrivă naşte întru sine alt cuget şi alt gând, pe care l-a cultivat în mintea sa sau l-a prelucrat, dar nu îl exteriorizează, ba chiar e de părere că celălalt nici nu ştie ce se întâmplă lăuntric.

Hristos, însă, îi ajută pe duhovnici, descoperindu-le anumite taine ale fiilor duhovniceşti; chiar dacă nu este vrednic duhovnicul de asemenea descoperiri, El vine în ajutor. Este descoperirea duhovnicească ce se lucrează prin intervenţia Duhului Sfânt.

Acelaşi lucru se întâmplă şi afară, în lume, nu numai în mănăstire. În situaţii foarte grave se întâmplă să ascult doar de cugetul meu, îl transform în avvă.

Cu privire la problema ascultării, Părinţii spun următoarele: mai întâi începem cu o împreună-lucrare în perspectiva cunoaşterii reciproce. Ne vom cunoaşte, încet-încet, prin discuţii, prin spovedanii, prin participarea la mici lucrări, printr-o împreună-slujire sau prin adunările fraţilor la munci comune, pentru a trăi împreună, pentru a ne frământa împreună precum aluatul de făină ce trebuie frământat bine pentru a dospi. Când se frământă făina cu apa împreună devin una. Vom fi copţi împreună; şi la bucurie şi la întristări, toţi devenim una în duh. Astfel, încet-încet, are loc o Cunoaştere personalizată, din experienţa trăită.

Noi nu facem filologie, adică nu vorbim din cărţi, ci căutăm să dobândim stări de trăire spirituală, personală, ontologică. Devii parte din trăirea celuilalt. Şi aşa nu mai poţi aluneca, nici cugetul viclean nu poate să mai intre şi să-ţi bage în minte altă părere. Trăim cu toţii aceeaşi stare duhovnicească şi odată cu trecerea timpului vom avea şi experienţe duhovniceşti între noi.

Cunoşti pe stareţ, îl trăieşti, cum se spune, şi la bucurie şi la tristeţe şi la suferinţă şi la încercări, în toate situaţiile. Sfaturile trec de la individual la general, tainele şi secretele sunt mărturisite, adică ajungem la o spovedanie reciprocă. Multe lucruri din inima unui avvă nu trebuie să fie necunoscute de ceilalţi, deoarece după o vreme lucrul acesta aduce o anumită distanţă sufletească. Simte ucenicul că este încă la un nivel inferior, că nu trebuie să ştie anumite lucruri, că poate Avva le vă spune altuia. „De ce? Celălalt este mai bun decât mine?”, îi va spune cugetul viclean.

Spun, deci, Părinţii, că mai întâi va avea loc această cunoaştere reciprocă şi după aceea va urma ascultarea şi în formă şi în conţinut, ceea ce numim ascultarea în cuget.

– Vei face ceea ce îţi voi spune?

– Blagosloviţi!

Bineînţeles, la început ucenicul va avea cugete de tot felul, nu va fi de acord. Însă va mărturisi toate aceste cugete străine, sau, să zicem, părerile lui. Într-final va face ce zice stareţul său. Am putea-o numi partea formală, tipică a ascultării. Tot ceea ce se spune şi se discută este mereu lucru logic, raţional, nu e ilogic, lipsi de raţiune. Însă, încet-încet constatăm din experienţă că vinele lucruri încep să depăşească logica, să treacă dincolo de logică, ceva superior, şi atunci avem de a face cu o credinţă mult mai mare. Astfel, în unei situaţii va funcţiona mai mult această credinţă fără d ezitare. Vom acţiona doar la mila lui Dumnezeu!

Să vedem întotdeauna partea bună a lucrului, chiar dacă se pare că am eşuat. De ce să punem în gând parte negativă a problemei? Acesta este discursul diavolului. Partea cea bună o vom avea în gând. Adică pentru a reuşi să trăieşti o minune, să reuşeşti acest lucru, trebuie să ai în gând partea cea bună a problemei.

În acest fel, omul înaintează în credinţă şi se uneşte în cuget cu duhovnicul său. Şi trece din ascultarea formală, logică, la ascultarea de conţinut, dincolo de logică. însă noi acum suntem încă în ascultarea tipicală, a cuvântului. Nu am ajuns la ascultarea în cuget. Dar trebuie să aibă loc şi ascultarea în sau cu cugetul.

Cugetul, în sensul de gândire, raţiune, este ceva diferit. Înseamnă să gândeşti cum gândeşte celălalt. Adică, cum gândeşte celălalt? Ca mine? Nu! Ştiu, dar nu mă interesează, zice omul, cum gândeşte celălalt. Eu gândesc cum gândesc şi sunt liniştit.

Şi eu simt liniştit. Şi tu eşti liniştit. Şi toţi suntem liniştiţi. Şi în final pătrunde cugetul viclean. Care este acesta? Că nu există mutate duhovnicească. Iar lucrul acesta va fi evident, dacă nu există ascultarea în şi cu cugetul.

Adică, să devenim copie fidelă a celuilalt?

– Nu susţinem aşa ceva. Am spus că toţi vom face uitare faţă de Hristos şi pentru Hristos. Şi trebuie facem o ascultare hristocentrică toţi. Pur şi simplu să înţelegem că fiecare duhovnic, fiecare stareţ este partea văzută a lui Hristos Cel pretutindenea prezent, Cel care este înlăuntrul nostru şi în afara noastră. Această realitate trebuie să o trăim neîncetat.

– Iar dacă face greşeli duhovnicul?

– Se va arăta imediat acest lucru. Nu susţinem că noi, duhovnicii, suntem fără de greşeală, nici purtătorii de Dumnezeu Părinţi nu erau. Chiar şi aceştia, mari fiind, ziceau:

– Părinte, am un gând, să-ţi spun gândul meu. Dacă îl consideri corect voi face lucrul acela, dacă îl consideri greşit, blagosloviţi. Ceea ce este corect să facem, şi gândul tău să-l facem.

Acest lucru îl spuneau cu multă smerenie, m pentru că le era impus, chiar dacă era corect ceea susţineau. însă este nevăzută şi negrăită smerenia Părinţilor, acea smerenie cu care mărturiseau cugetul lor: „nu cumva este mai bună părerea fratelui meu” A

Altul va spune:

– Tu faci pe smeritul sau eşti cu adevărat smerit? Mă voi smeri şi eu ca tine sau te voi depăşi. Nu, vom face ce spui tu, nu ce zic eu. Astfel se face o împreună-lucrare, o întrecere nobilă, cine dispreţuieşte mai mult propria voie şi a cărui părere se va aplica. Iar acea părere va fi în final a duhovnicului.

Însă acest lucru nu îl spunem cu sensul: „uite avem acum ocazia să facem mulţi ucenici şi să le băgăm în cap părerile noastre. Aşa că suntem noi, duhovnicii, acum liniştiţi, fiindcă se face voia noastră. Ceea ce spunem noi trebuie făcut, şi vai de acela care nu o face”.

Nu stau lucrurile aşa, căci acela care va ajunge în iad va fi duhovnicul. Poate forma lucrurilor să arate aşa; însă cum plecăm din lumea aceasta, vor funcţiona cu exactitate poruncile Evangheliei întru toate. Iar atunci probleme va avea cel care nu a vorbit cu smerenie şi cel care nu a vorbit cu sinceritate şi acela care nu a descoperit Adevărul Duhului Sfânt, aici în lumea aceasta, nu a trăit viaţa monahală, mai ales Tradiţia aghiorită, ce este curată şi nealterată de elemente străine Tradiţiei, care este tezaurul cel mai scump, cel mai de preţal Sfântului Munte şi chiar al Ortodoxiei.

Sfântul Munte se mândreşte, în sens bun, că are o tradiţie unică în lume. Sfântul Munte, cu alte cuvinte, păzeşte şi ţine vie Sfânta Tradiţie, care este vieţuirea sfântă în Spiritualitate ortodoxă. Adică, să vieţuim cum a vieţuit Hristos, chiar şi în detaliu, cum a vieţuit Maica Sa şi a noastră şi Sfinţii Apostoli. Cum gândeau, ce cugete aveau, ce mişcări, amănuntele acestor mişcări. Trebuie să se repete, să fie trăită ontologic viaţa lui Hristos în trupul nostru şi lăuntric în sufletul şi în mintea noastră.

Iar fiecare duhovnic are această problemă personală că dacă cumva nu s-a identificat cu Hristos, aceasta rămâne problema sa personală, nu a lui Hristos, nici a ucenicilor lui. Orice ar face ucenicii, fie corect, fie greşit, iarăşi vor avea folos duhovnicesc. Cel care va fi păgubit va fi doar duhovnicul. Aceasta este problema. Ca urmare, pentru a fi ajutaţi ucenicii, dar şi duhovnicul, este obligatoriu ca duhovnicul să deţină drumul bun, corect, şi să spună ce are de spus cu îndrăzneală, fără frică şi cu responsabilitate, la fel şi fiii duhovniceşti cu îndrăzneală, fără frică şi cu responsabilitate să-şi spună părerea lor.

Aşa este împreună-lucrarea cu Hristos şi în Hristos. Căci Acesta ne va judeca şi vrem ca şi aici şi în viaţa cealaltă să fim împreună cu Dânsul. Dar aici vom fi împreună dacă vom fi într-un cuget. Şi când spunem „un cuget” ne referim la cugetul lui Hristos, nu la cugetul Avvei, ce este cuget omenesc. Dacă duhovnicul ajunge să aibă cugetul lui Hristos, suntem toţi uniţi în Hristos.

Şi Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte întru mine”. Această frază înseamnă că înlăuntrul Apostolului Pavel nu trăieşte defel Saul cel supus păcatului, ci purtătorul de Dumnezeu Pavel. Nu are defel cugete omeneşti. Iar Sfânta Scriptură nu spune minciuni, nici exagerări. Apostolul nu se preface, nu este ipocrit, nici nu se trufeşte. Descoperă adevărul că în toată fiinţa lui Pavel este Hristos întreg, şi în modul de gândire şi în vieţuirea sa. Trăieşte, adică, Apostolul, în mod nepătimit, „apathis” şi în mod foarte sfinţit. Şi depune mărturie, aşa, simplu, smerit, atât de simplu: „trăieşte întru mine Hristos”, Hristos întreg.

În cei treizeci de ani de misiune apostolică, Sfântul Apostol Pavel a trăit această stare absolută. Din momentul întâlnirii pe drumul Damascului, de când i se descoperă Hristos în Lumina Sa necreată, această stare îl însoţeşte. Este „lumina veşnică a drepţilor”; este prezenţa Luminii în minte prin Duhul Sfânt, şi este veşnică. Nu vede mintea nici ziua nici noaptea, din punct de vedere material, căci duhurile, îngerii şi demonii nu văd ziua şi noaptea[1]. Au o singură stare constantă; îngerii văd întotdeauna lumina, iar demonii văd întunericul. Fie este zi sau noapte, pentru demoni există doar întuneric, un întuneric nematerialnic, deosebit de cel pământesc. Nu îi interesează lumina zilei din moment ce înlăuntrul lor este o problemă serioasă, ontologică. Când cineva este bucuros, este bucuros şi noaptea, este bucuros şi ziua. Când este întristat, şi ziua este întristat şi noaptea este întristat. Această stare lăuntrică nu este influenţată de schimbarea luminii solare, deoarece este o stare de trăire. La fel se întâmplă şi cu Harul Preasfântului Duh, dar la cea mai înaltă scară.

Prin urmare trebuie să dobândim un astfel de cuget, încât, într-un final, să ajungem ca înlăuntrul nostru să lucreze un mod unitar de percepţie duhovnicească a realităţii.

Zicea un avvă, mai în glumă mai în serios, adresându-se altui părinte:

– Ei, Avva, ce fac călugăraşii tăi? Sporesc în cele bune?

Părintele acela care avea doi ucenici, răspunse:

– E, părinte, ce să zic, slavă Ţie, Doamne!

Îi era greu să vorbească despre starea spirituală a ucenicilor săi.

– Am înţeles, am înţeles!, spuse acel Avvă care întrebase.

– Unul, zise celălalt părinte, a început să mă imite întru toate, însă celălalt are unele greutăţi, are încă propriile cugete şi ţine oarecare distanţă. Şi de aceea nu s-a lipit desăvârşit de cugetul meu.

„Nu s-a lipit desăvârşit de cugetul meu”. Merită să reţinem fraza aceasta şi să subliniem nişte realităţi.

Adică, ce să se înţeleagă de aici? Că duhovnicul vrea să-i desconsidere ucenicului capacitatea de înţelegere? Să-l facă copia lui? Nu e el în stare să se exprime responsabil? Nu se va dezvolta, nu va creşte duhovniceşte în mod liber? Nu va dobândi personalitate liberă, proprie? Nu e persoană? Va creşte el în tiparele altuia?

Aşa zic părinţii de acum fiindcă nu înţeleg aceste lecţii de duhovnicie. Însă lucrurile nu stau aşa, deoarece venim într-o întâmpinare, să ne unim. Suntem toţi ca o bucată de marmură neprelucrată, amorfă. Câte prelucrări trebuie să facă meşterul pentru a sculpta bine şi a ieşi în final o statuie deosebită? Câte lovituri de ciocan? Mii şi mii... Răbdare fără de margini şi artă sculptatului. Nu ajunge doar să loveşti cu răbdare. E nevoie şi de artă. O lovitură greşită şi se schimbă chipul. După aceea ce-o să facem? O facem bucăţele? Modelarea presupune artă fără de pereche şi răbdare neînchipuită. Acestea două nu le are orişicine. Sunt mari daruri. Este vorba aici de dreapta socoteală, adică de darul deosebirii duhurilor.

În monahism trebuie să devenim toţi un gând, la început, iar după aceea, încet-încet, un cuget, căci aceasta este cea mai mare ascultare, ascultarea harismatică în Duhul Sfânt.

Eu când am auzit de la stareţul meu aceste cuvinte, că trebuie să am un cuget cu dânsul în Hristos, am început să cer să aflu mai multe lucruri, deoarece această problemă este foarte serioasă şi trebuie învăţată, analizată, pentru a înţelege, duhovnici şi ucenici, ce înseamnă cu exactitate. Nu putem spune anumite cuvinte pur şi simplu fără a le analiza, fără a le explica. Lucrul acesta este foarte serios. Şi mi-a explicat părintele meu că într-un trup, inima şi mintea sunt cele două organe care colaborează extraordinar între ele. Şi numai acestea două cunosc ce se întâmplă în întreg trupul. După aceea înştiinţează şi celelalte organe cu privire la nevoi.

De pildă, zice mintea: „Mi-e foame, mă gândesc „,să mănânc”. Stomacul va fi înştiinţat după o vreme, o jumătate de oră, timp în care pregătesc mâncarea, o mănânc şi ajunge în stomac, iar după aceea începe digestia: Numai atunci va fi înştiinţat tot trupul. Însă mintea o ştia cu mult înainte. Sau pot să mă gândesc de dimineaţă, diseară să mănânc un posmag sau să fac nişte cartofi prăjiţi. Această informaţie o ştie doar mingea şi inima, de dimineaţă. Stomacul o va afla seara când va primi mâncarea respectivă şi va începe lucrarea lui. Există deci o distanţă de timp şi o diferenţă clară de lucrare între centru unde se iau hotărârile, mintea şi inima, şi restul organelor trupului.

Tot aşa se întâmplă şi la nivel spiritual, netrupesc, duhovnicesc, în trupul nevăzut al monahismului. Fiecare gheron sau avvă sau stareţ este mintea şi inima întregului trup duhovnicesc. Căci unele lucruri deosebit de serioase trebuie mărturisite, trebuie spuse. Bineînţeles, există şi unele strict personale, precum este rugăciunea individuală sau cum simte fiecare în parte această problemă, cum ţine metanierul, în ce relaţie personală se află fiecare cu rugăciunea lui.

Inima însă trebuie să fie una pentru toţi; iar acest lucru este foarte greu, poate cel mai greu. Şi cu siguranţă nu toţi avem aceeaşi comportare, căci fiecare se exprimă liber în funcţie de personalitatea lui. Nu ne fățărnicim, nu ne ascundem, nu facem pe vitejii, nu vom arăta lucruri şi fapte eroice, nici nu vom face altceva decât ceea ce este natural, firesc, frumos. Lucrurile nefireşti alungă harul Duhului Sfânt. Simplu, smerit, duhovniceşte, aşa începem, cu ascultare logică, raţională, pentru a ajunge mai apoi la cea dincolo de raţiune, iar mai apoi la un cuget unitar. Pentru aceasta vom urma calea Părinţilor.

Nu se poate ca cineva să nesocotească acele valori de veacuri ale înaintaşilor; trebuie să urmăm în întregime calea Părinţilor. În orice caz trebuie să aibă loc aceste frământări, discuţii, de multe ori chiar în cadrul spovedaniei individuale. Să fie reluate iar şi iar şi, ceea ce este cel mai important, să existe întâlnirea, experienţa aceasta personală. În acest fel, încet-încet, se cristalizează deja un cuget comun şi ne pătrunde ca un curent Sfântul Duh, astfel încât să avem toţi acelaşi cuget în Hristos şi acelaşi duh al gândirii lui Hristos.

Vai nouă, dacă fiecare duhovnic începe şi pătrunde el însuşi în mintea ucenicului şi în inima acestuia! Hristos este Cel Ce intră, căci inima omului este plămădită doar pentru Hristos. Dacă intră în inima omului altcineva, atunci omul se află în adulter şi curvie duhovnicească. Când spune Evanghelia „adulter şi preacurvar” avem impresia unui act trupesc. Aceasta este însă percepţia simplistă. Erminie după literă. Însă erminia în duh este mai adâncă, mai pătrunzătoare. În adâncul inimii trebuie să pătrundă doar Hristos.

Inima omului, această mică bucăţică, este creată pentru Hristos. Nici pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nici pentru vreun alt sfânt. Doar pentru Hristos. Lucrurile sunt astfel create de însuşi Dumnezeu. De aceea este numit „cunoscător al inimilor” şi „plămăditor al inimilor”. Şi numai Dânsul pătrunde întreg, în sensul deplin al iubirii Sale.

Însă pentru a se reuşi acest lucru este nevoie de o împreună-lucrare cu părintele duhovnic; încet-încet, va intra Hristos. Şi precum intră Hristos înlăuntrul inimii, prin trăirea poruncilor evanghelice şi prin ascultarea faţă de porunci, duhovnicul, ca parte văzută, este într-o margine a inimii, la pericard, cum am zis. Are aici un loc de cinste, faţă de ceilalţi fraţi ai noştri, faţă de fraţii comunităţii; nu are un loc al vredniciei, nu, ci un loc de cinste. Asta nu înseamnă că a pătruns în inima fiului duhovnicesc mai adânc decât Hristos, şi l-a umbrit.

Zicea un monah:

– A plecat stareţul? Voi pleca şi eu. A murit Avva? Mă voi sinucide.

Nu, nu este aşa! Aceasta este o poziţionare greşită! Nu este aşa iubirea lui Hristos; nu ne lasă să ne formăm altă părere, nici să păţim ceva. Nu suntem nemuritori şi nu suntem întotdeauna aşa cum suntem în clipa de faţă. Fiindcă a murit preacuviosul părinte Paisie sau Awa Efrem Katunakiotul, încetează de a mai lucra Duhul Sfânt? Nu, nicidecum!

Să încheiem acum subliniind faptul că într-un final ascultarea cinsteşte persoana umană şi o duce la o apropiere de Hristos, pe cel ce ascultă îl desăvârşeşte. Nu îl face independent faţă de duhovnic, ci îl desăvârşeşte şi îl cinsteşte. Căci aceasta spun şi poruncile evanghelice, Sfânta Tradiţie şi învăţăturile Părinţilor; aceste lucruri au fost învăţaţi Părinţii de către poruncile evanghelice. De aceea şi Sfinţii insistă asupra ascultării şi mai ales asupra ascultării tipice şi a ascultării în cuget, deoarece ascultarea se face izvorul tuturor celorlalte daruri, mai ales a curăţeniei trupeşti şi sufleteşti, a lacrimilor, a rugăciunii minţii şi a deosebirii duhurilor. Şi celelalte virtuţi sunt importante, dar insistăm asupra problemei ascultării, căci aceasta este harismă personală foarte mare, prin care omul pătrunde în adâncul înţelegerii Evangheliei.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 51-70)

Cuvinte simple din Sfântul Munte (1) - Pocăința

Cuvinte simple din Sfântul Munte (2) – Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (3) – Refuzul pocăinţei chiar şi în iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (4) – Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte

Cuvinte simple din Sfântul Munte (5) – Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieşti

Cuvinte simple din Sfântul Munte (6) – Prin pocăinţă redobândim darurile

Cuvinte simple din Sfântul Munte (7) – Lacrimile pocăinţei şi Harul Divin

Cuvinte simple din Sfântul Munte (8) – Întruparea Domnului, suprema Smerire

Cuvinte simple din Sfântul Munte (9) – Curăţenia trupului înseamnă smerenie

Cuvinte simple din Sfântul Munte (10) – Smerenia, starea paradisiacă. Mândria, iadul pe pământ

Cuvinte simple din Sfântul Munte (11) – Părinţi în tăcere

Cuvinte simple din Sfântul Munte (12) – Ascultarea cea... încăpăţânată

Cuvinte simple din Sfântul Munte (13) – Ascultare sinceră şi voie ascunsă

Cuvinte simple din Sfântul Munte (14) – Ascultarea în cuget

[1]Se referă la înşiruirea, scurgerea zilelor, adică trecerea timpului, specifică lumii acesteia (n.tr.).

Citește despre: