În vremea aceea au venit unii la Iisus, vestindu-L despre galileenii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Și El, răspunzând, le-a zis: Credeți oare că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți galileenii, fiindcă au suferit acestea? Nu! zic vouă; dar dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel. Sau cei optsprezece, peste care s-a surpat turnul în Siloam și i-a ucis, gândiți oare că ei au fost mai păcătoși decât toți oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel. Și le-a spus pilda aceasta: Cineva avea un smochin sădit în via sa și a venit să caute rod în el, dar n-a găsit. Și a zis către lucrătorul viei: Iată, trei ani sunt de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? Dar el, răspunzând, a zis: Doamne, lasă-l și anul acesta, până ce îl voi săpa împrejur și voi pune gunoi. Poate va face rod în anul care vine; iar de nu, îl vei tăia. (Luca 13, 1-9) (Joi în săptămâna a 25-a după Rusalii)

Legătura dintre faptă și răsplată înaintea lui Dumnezeu constituie una dintre cele mai sensibile chestiuni religioase. În ce măsură Dumnezeu ne răsplătește când facem bine și în ce măsură ne pedepsește când facem rău? De exemplu, Psalmul 72 surprinde această întrebare și tematizează aparenta bunăstare a păcătoșilor, în contrast cu chinurile, lipsurile și ocara pe care le suferă drepții. În ce măsură o nenorocire precum un cutremur, o inundație, o explozie sau alte catastrofe, naturale sau artificiale, sunt ele pedepse ale lui Dumnezeu pentru păcatele noastre? În ce măsură moartea năprasnică sau nașterea unui prunc suferind de un sindrom sau de un handicap sunt ele urmări ale mâniei lui Dumnezeu? Pe baza căror criterii de judecată? 

Întrebări asemănătoare celor de mai sus îl macină dintotdeauna pe om. Deseori suntem tentați să credem ca și iudeii de odinioară, așa cum descrie Evanghelistul Luca. Așa cum a căzut pucioasă din cer și a distrus Sodoma sau cum a venit potopul pe vremea lui Noe, putem face analogii așa încât să spunem că marile cataclisme, ciuma neagră de la sfârșitul Evului Mediu, cele două războaie mondiale sau pandemia de coronavirus din anul 2020 sunt pedepse ale lui Dumnezeu. Dar să fie oare așa? Nu cumva vedem tot timpul doar pedepsele, răsplata justă pentru păcate? Mult mai rar privim și către bunăstarea oamenilor și tot la fel de rar o asociem cu binecuvântarea de la Domnul.

Cam această situație a fost tematizată de Domnul Hristos în pericopa acestei zile. Sfântul Luca a consemnat o istorie mai puțin cunoscută, anume că Pilat sau ostașii, la ordinul lui, au omorât pe unii galileeni și a amestecat sângele acelora cu al jertfelor pe care ei le aduseseră la templu. Nu aflăm în ce circumstanță s-a întâmplat așa ceva. Poate să fi fost o răzmeriță la templu, dar Biblia nu consemnează alte amănunte. Mântuitorul însă, analizând evenimentul, trimite către unele detalii. Citind probabil gândurile pline de judecată ale celor din jurul Său, Domnul spune că acei galileeni au fost uciși printr-un accident, nu că erau ei mai păcătoși decât restul lumii. Și mai dă un exemplu: un turn din oraș s-a surpat peste 18 persoane, care nu erau câtuși de puțin vinovate pentru vreun lucru sau oricum nu mai vinovate sau mai păcătoase decât alți oameni din Ierusalim. Un accident de acest gen se poate întâmpla oricum după rânduieli doar de Dumnezeu știute. Felul în care ne prinde moartea nu e în mod necesar o explicație, un rezultat al propriilor păcate. Cel luat dincolo printr-un accident nu e neapărat mai păcătos decât cel care moare în patul său, la 90 sau 100 de ani, cu rânduielile împlinite. Problema este că suntem tentați să judecăm mult prea mult și ne pocăim mult prea puțin.

Toți vom pieri la fel, ne atenționează Domnul, dacă nu ne pocăim. Adică îngerul morții va trece și pe la noi oricum, mai devreme sau mai târziu. Noi ne rugăm la biserică pentru „sfârșit creștinesc, fără durere, neînfruntat, în pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”. Sfârșitul creștinesc înseamnă că moartea să ne găsească în rânduiala Bisericii. Adică am postit, am fost spovediți, ne-am împărtășit regulat, suntem în pace cu cei din jur. Astfel, oricând ar veni sfârșitul, fiindcă nimeni nu știe, ne va găsi pregătiți să dăm răspuns bun la judecată. 

Există o vorbă a călugărilor din Muntele Athos adesea citată: „Dacă vei muri înainte de a muri, nu vei muri atunci când vei muri”, ceea ce înseamnă: dacă îți vei omorî păcatele și poftele, vei omorî pe omul cel rău din tine, lucrând la propria mântuire încă din timpul vieții, în fiecare zi. Adică vei muri față de păcat înainte de moartea biologică. Și atunci, în clipa când vei trece dincolo, nu vei pierde totul, nu te vei cufunda în chinuri și durere. 

Poate să fi amintit prea mult de moarte în meditația la Evanghelia acestei zile, însă, de fapt subiectul are de-a face strict cu viața. Iar viața reală înseamnă a nu judeca pe altul, a privi cu voie bună către cel de lângă noi, a vedea și aprecia ce face bine. Nicidecum nu e creștinesc să vedem în victimele unei catastrofe pedeapsa Bunului, dar Dreptului Dumnezeu, chiar dacă toate circumstanțele ne tentează să spunem așa ceva. Creștinesc este în schimb să ne rugăm pentru iertarea păcatelor, pentru îndreptare, pentru alinarea durerii celor rămași în urmă. Aceste gânduri sunt dătătoare de viață. Ele izvorăsc, puțin câte puțin, adevărata iubire față de orice făptură a lui Dumnezeu. Și astfel, crescând în acest duh, atunci când vom afla de alte și alte catastrofe, care parcă apar la orice pas, ne vom gândi doar că puteam fi chiar noi acolo. Însă acum avem o șansă în plus de la Dumnezeu să ne schimbăm viața în bine.