Mulți s-au smintit în zilele noastre de diferența dintre Vechiul și Noul Legământ. Mulți zic: Parcă alt Dumnezeu vorbește în Vechiul, decât în Noul. Nu, nu este alt Dumnezeu, dar vorbește în măsura în care putea să vorbească – pe de o parte, cât a putut „prinde” din Dumnezeu blândul Moise (blând, dar nu uitați totuși cum era legea lui Moise!), și cât a putut vorbi prin ceilalți Proroci, dar și încă un lucru, cât a putut omenirea să primească, vreo două mii de ani de la Avraam până la venirea Domnului. Și Dumnezeu cultivă măcar în poporul ales o cultură în care poate veni El, ca să grăiască lucruri de neînchipuit omului.

De neînchipuit, de exemplu, ce? Că Dumnezeu este Unul, este efortul întregului Vechi Testament împotriva multiplicității de dumnezei ce se prezentau toți omului. Dar, pe de altă parte, acest Dumnezeu întrupat ne zice că este Fiul unui Tată, și începem să vedem o a doua Persoană. Și în ultima Lui cuvântare, în foișor, vorbește despre trimiterea Duhului Sfânt, „Carele din Tatăl purcede” –  a treia Persoană. O revelație a unui Dumnezeu Unul, dar în trei Persoane: ce om ar putea să-și închipuie așa ceva? Până și astăzi mulți spun că este o trăsnaie de-a filosofării elenistice, sau mai știu eu ce.

Nu numai asta. Trei veacuri i-au trebuit omului ca să conștientizeze această nouă revelație și să se nască cuvântul acesta, „Treime”, adică un Dumnezeu în Trei Persoane. Și multe lucruri au trebuit conștientizate de-a lungul istoriei: paisprezece veacuri până la Grigorie Palama, pentru ca omul să conștientizeze că în Dumnezeu sunt două aspecte: esența lui Dumnezeu, ceea ce este El în El Însuși, cu care noi nu putem comunica. (Noi nu suntem nezidiți, noi nu suntem ființă din sine precum este Dumnezeu).

Și energia, prin care Dumnezeu se manifestă și Se dăruiește total omului, și prin aceste energii omul se poate îndumnezei mai mult decât își închipuia însuși Adam care căuta să i se deschidă ochii și să vadă ce vede Dumnezeu. Că omul poate deveni un Dumnezeu, prin puterea și lucrarea lui Dumnezeu ca har, până la identitate totală cu Dumnezeu. Totală, dar nu în esență.

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, pp. 105-106)