Vorbind despre Dumnezeu ca dragoste, părintele scrie că s-a încredințat pe deplin de acest adevăr. Un loc al epistolei sale este deosebit de limpede:

„De mult m-am încredințat că Dumnezeu este dragoste, după care în­setează fiecare dintre noi. M-am încredințat că ne caută, ne cheamă și că această dragoste a Lui pentru noi nu se schimbă atâta vreme cât nici noi nu ne schimbăm față de El, că încearcă întotdeauna să ne dobândească prin darurile Sale”.

Această cunoaștere a lui Dumnezeu i-a deschis orizontul duhovnicesc, așa încât a fost condus la concluzia că necunoașterea adevăratului Dumnezeu es­te o stare tragică pentru om. Înainte nu-l preocupau celelalte întâmplări sau situații tragice ale vieții omului pe cât îl preocupa faptul că oamenii îl ignoră pe Dumnezeu:

„Cel mai tragic dintre toate nu este, după părerea mea, că oamenii su­feră, ci că mor fără să-L cunoască pe Dumnezeu”.

Această cunoaștere a lui Dumnezeu care provine prin vederea dumneze­ieștii lumini, prin vederea adevăratului Dumnezeu, nu este o cunoaștere te­oretică, ci este o cunoaștere ce preface întreaga existență a omului și îi crește dorința pentru o comuniune mai adâncă și mai mare cu El. Omul, în situația aceasta, trăiește veșnicia, cu toate consecințele ei.

(Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 147)