Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat? Să ne sculăm şi să mergem cu picioare neşovăielnice la Domnul, Care e gata să ne primească!”. Pentru a lucra în această privinţă mai cu izbândă asupra voastră, înconjuraţi-vă cu gânduri însufleţitoare despre scârboşenia păcatului, despre cât de mult Îl jigneşte el pe Domnul, Care este atât de milostiv faţă de noi, despre cât de mult ne înjoseşte el pe noi, care am fost meniţi asemănării cu Dumnezeu, şi despre necazul în care el ne aruncă, aici lipsindu-ne de odihnă şi dincolo gătindu-ne muncile cele veşnice.

Adăugaţi la aceasta închipuirea că muriţi sau aţi murit deja şi că staţi înaintea nefăţarnicei Judecăţi a lui Dumnezeu. Închipuindu-vă toate acestea, purtaţi o discuţie cât se poate de vie cu sufletul vostru: Ei, ce o să facem acum, suflete, şi cum o să hotărâm? Ştii că toate acestea adevărate sunt. Întocmai, păcatul e scârbos înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor Sfinţilor, precum şi înaintea conştiinţei noastre; şi chiar această soartă amară aşteaptă în veşnicie ca plată pentru el, dacă nu ne vom despărţi de el. Şi de ce să ne pierdem eu şi cu tine pe noi înşine?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie. Predici la Triod, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, p. 94)