Pe Preasfințitul Părinte Episcop Gherasim Putneanul l-am întâlnit prima oară în perioada adolescenței mele, când pașii m-au purtat, ca învățăcel umil și dornic de a scrie primele pagini ale formării mele teologice, spre poarta Seminarului Teologic „Mitropolitul Dosoftei” din Suceava. Împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Pimen ne-a întâmpinat, în anul 1991, când am pășit ca elev cu multă emoție, bucurie și năzuință în nou înființata instituție teologică suceveană. Mai erau două clase formate din colegi mai mari, majoritatea bucovineni, transferați la Suceava din Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, însă noi cei mici, din prima clasă, timizi și neajutorați, aveam mare nevoie de mai multă grijă și iubire părintească în creșterea și devenirea noastră. 

În Preasfințitul Părinte Episcop Gherasim, am găsit povățuitorul, părintele duhovnicesc în firescul vieții în Hristos. Ceva ce noi am asociat atunci prin purtarea sa patericală, cu chipul unui „bunic” de-al nostru. Ne-a învăluit cu dragostea, lumina, blândețea, bunătatea, răbdarea, chibzuința și îndeosebi trăirea sa duhovnicească și experiența izvorâte dintr-o viață trăită cu înțelepciune și cumpătare. Se purta cu o simplitate și smerenie rar întâlnite, iar demnitatea sa episcopală strălucea discret, evidențiată doar de toiagul său arhieresc. Orfan de părinții pământești, trăia în duhul înfierii Tatălui Ceresc, stare de grație pe care-o împărtășea cu noi toți cei plecați de la casele noastre sau aflați la mari depărtări de locurile natale. Om al rugăciunii, monah de vocație, iubitor al tipicului bisericesc, ne îndemna mereu să ne ținem de rugăciune și rânduială, trăind și lucrând duhovnicește. Să avem în vedere că scopul ultim al viețuirii noastre este împărtășirea de dumnezeiescul har. 

Chilia sa din Mănăstirea Bogdana, Rădăuți era un refugiu cald și ospitalier pentru toți cei care îi treceau pragul și se împărtășeau de binecuvântarea și povața blândului ierarh cu inima largă și primitoare. Slujirea arhierească și-a asumat-o cu multă smerenie și responsabilitate, iar aceasta nu l-a schimbat pe binecunoscutul duhovnic Gherasim de odinioară, ci l-a determinat să fie și mai jertfelnic în slujirea sa, la altarul fratelui. Îl găseai zilnic la Sfânta Liturghie din Mănăstirea Bogdana, unde fiecare suflet încărcat se putea spovedi, găsind alinare sau putea primi dezlegarea cea mare și sfatul său părintesc în fața provocărilor și greutățillor vieții de zi cu zi, dar și bucuria sa sinceră în fața împlinirilor și micilor izbânde ale fiilor săi duhovnicești. Episcopul Gherasim, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, într-adevăr, se bucura cu cei ce se bucură și plângea cu cei ce plâng, se lăsa dus spre cele smerite, nu răsplătea nimănui răul cu rău, ci purta grijă de cele bune înaintea tuturor (cf. Romani 12, 15-17).

Printre cei mulți care au fost în preajma sa, m-am numărat și eu, în frumoșii ani de studiu și formare duhovnicească la Seminarul Teologic din Suceava. Am avut privilegiul să mă spovedesc la Preasfinția Sa și să mă împărtășesc de lumina faptelor, nevoințelor și sfaturilor sale, să-l însoțesc de câteva ori în vizitele sale pastorale la parohii din eparhie și la privegherile hramurilor anumitor mănăstiri, unde prezența sa smerită și lucrarea sa evlavioasă și sfințitoare aduceau întotdeauna tihnă și bucurie. La absolvirea seminarului, înainte de reîntoarcerea mea la Cluj, mi-a dăruit lucrarea sa de licență, „Catalogarea manuscriselor românești din Biblioteca Mănăstirii Secu”, publicată în 1994, scriindu-mi o dedicație personală, cu îndemnuri părintești care, ulterior, mi-au dat curaj și inspirație în studierea arhivelor noastre bisericești. Au urmat și alte cărți pe care le primeam cu regularitate la Cluj, majoritatea editate în colaborare cu bunul și dragul meu dascăl de seminar și prieten, preotul și scriitorul Constantin Hrehor. Toate editate și trimise apoi colaboratorilor de suflet cu aceleași simțăminte calde și părintești. 

În perioada când am fost secretar de cabinet al vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu al Clujului, deseori îl însoțeam la București, îndeosebi la lucrările Sfântului Sinod, unde aveam bucuria să-l întâlnesc și pe episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Întâlnirea cu Vlădica Gherasim era o adevărată sărbătoare a sufletului, prilej de primenire duhovnicească. Dragostea, bunătatea, simplitatea și bucuria sa negrăită mă copleșeau de fiecare dată. Îmi aduc aminte reacția sa spontană, caldă, de bucurie, pe care a avut-o când m-a reîntâlnit. Întâia oară, în prezența „Leului Ardealului”, Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania al Clujului, al cărui secretar de cabinet devenisem între timp. Atunci când m-a zărit la Sinod, în București, m-a luat de mână de îndată pentru a mă duce la Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, pentru a împărtăși și cu el bucuria de a mă fi descoperit în noua mea slujire ca secretar al Înaltului Bartolomeu. Așa era Episcopul Gherasim, un suflet mărinimos care se bucura sincer și nevinovat pentru binele aproapelui său și care voia să-i facă și pe ceilalți părtași acestui simțământ. 

Era ospitalier, întotdeauna atent, cu o evlavie de copil. Când, la o sinaxă, ierarhii prezenți au vorbit despre Sfântul Ierarh Nectarie al Pentapolei, Preasfințitul Gherasim s-a grăbit să scoată din cartea sa de pravilă călugărească o iconiță cu marele sfânt tămăduitor pentru a se închina și a o săruta în văzul tuturor. 

A trecut o vreme și am aflat că era foarte bolnav, retras în Mănăstirea Cămârzani. Din Anglia, unde mă găseam în slujire pastorală, i-am trimis prin părintele Constantin Hrehor câteva gânduri senine, conjugate cu rugăciunea, dragostea și recunoștința mea filială. La scurtă vreme am aflat că s-a mutat la Domnul, împăcat cu sine și cu ceilalți, în duhul trăirii sale dintotdeauna. Ecoul dăruirii sale generoase către aproapele s-a resimțit și la înmormântare, când atât de mulți oameni, monahi, mireni, arhierei, au dorit să-l petreacă pe drumul către cer. Nu mi se pare deloc întâmplător că trecerea sa în veșnicie a avut loc în ziua în care Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Nicolae, chipul înțelepciunii și blândeții. Părintele Gherasim, în viața sa plină de iubire și dăruire față de aproapele, a împărtășit din aceleași virtuți, având în el ceva din bunul păstor al Mirelor Lichiei. Era întruchiparea cumințeniei care te îndemna să descoperi „mierea ascunsă în drumul pelinului” acestei vieți, pentru a folosi o expresie din lucrările sale.

Peste ani, într-una din vizitele mele ca arhiereu în Bucovina, am fost binecuvântat cu un dar neprețuit venit din partea ucenicilor săi care cunoșteau legătura noastră duhovnicească, oferindu-mi Omoforul și Ceaslovul cu care arhiereul lui Hristos, Gherasim, își săvârșea pravila, odoare pe care se pot vedea semnele nevoințelor și folosințelor slujirii sale. Le-am primit cu emoție și recunoștință, cu smerenia, credința și silința discipolilor de a urma bătrânilor, de a privi cu luare aminte cum au urmat lui Hristos și cum și-au lucrat mântuirea. 

Amintirea Părintelui Episcop Gherasim este unul din sfeșnicele memoriei care-mi luminează calea în tumultul acestui veac pe care întunericul caută să-l acopere, fără a putea. Însă, prin harul lui Dumnezeu, lumina vieții și învățăturilor smeritului ierarh Gherasim rămâne o flacără nestinsă, un reper constant de credință, iubire și nădejde. Într-un veac confuz și plin de neliniște, exemplul său de viață dedicată Mântuitorului Iisus Hristos și slujirii aproapelui constituie un punct important de reper, un semn că, indiferent de întunericul care poate părea că ne înconjoară, lumina și adevărul Mântuitorului vor străluci mereu, nestinse și neschimbate. Preasfințitul Gherasim, prin toată viața și lucrarea sa, ne amintește că suntem chemați să fim, mai ales noi, slujitorii sfintelor altare, purtători ai acestei lumini, să fim sfeșnice vii, răspândind dragostea și pacea nepământeană a lui Dumnezeu. Așadar, sunt încredințat că amintirea sa binecuvântată va continua să fie un far călăuzitor pentru toți cei care au fost atinși de blândețea și înțelepciunea sa, învățându-ne cu răbdare să mergem neabătuți pe calea credinței și a nevoinței.