Duhul cel rău şi viclean a spus: „Dintre toate artele, cea mai importantă pentru voi este arta cinematografiei”. În perioada când au fost rostite aceste cuvinte, televizorul încă nu exista. El a devenit mai important decât filmul: „pâine şi jocuri”, strigau vechii romani; în timpurile noastre, televizorul este cel care a adus în casele noastre distracţiile şi astfel ni se oferă posibilitatea de a ne distra în fiecare zi pe gratis. El nu ne solicită prea mult creierul, în schimb ne umple timpul cu tot felul de imagini. De asemenea, el poate provoca setea pentru schimbarea permanentă a impresiilor şi smulge rădăcinile concentrării interioare.

Distracții care nu cer o concentrare maximă a creierului asupra problemelor legate de viață si a temeliei ei duhovniceşti, despre sensul evenimentelor care se întâmplă – aceasta este valoarea „supremă” a televizorului. El îl îndepărtează pe om de la propriul lui „eu”, dar și de Dumnezeu: în învălmăşeala acestei lumi, pe care televizorul o aruncă în casele noastre, conştiinţa preferă să rămână în toropeală. Ca să-și trezească conștiința, omul trebuie să se retragă în chilia sa interioară. N. K. Krupskaia vedea în cinematografie şi radio „arma cea mai eficientă în a-l îndepărta pe om de biserică şi religie”. Televizorul s-a dovedit a fi o armă mai puternică!

Televizorul propagă jocurile sportive, îndeosebi hocheiul şi fotbalul, asemenea împăraţilor romani care organizau lupte de gladiatori în arenele imperiului. Noi, bineînţeles, am urcat doar câteva trepte deasupra acestor spectacole sângeroase ale Romei antice. Dar ne punem întrebarea: oare cu mult? Ce să mai vorbim despre omorurile din filme?! Sportul ne înfricoşează prin lipsa lui de duhovnicie. De exemplu, o echipă de hochei este înfrântă, iar bătrânul suporter face un atac de cord şi moare de necaz chiar în faţa televizorului, „căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 21). Sau un alt exemplu, a pierdut echipa de fotbal, iar un suporter îşi pune capăt zilelor.

Pentru ca o carte să fie citită, e nevoie de un efort minim, iar uneori, chiar şi de unul mai mare. Ea ne îndeamnă la meditaţie (cu toate că nu putem spune acest lucru despre orice carte). Putem să pătrundem sensul cuvintelor ei sau să revenim, iar şi iar, la ideea care ne-a impresionat mult. Alegem o carte conform gusturilor şi concepţiilor pe care ni le formăm cu ajutorul ei. Pe când televizorul nu ne cere astfel de eforturi.

Niște părinţi încercau să-l înveţe pe copilul lor să citească. El se opunea cu îndârjire și, la toate insistenţele părinţilor, el avea acelaşi răspuns: „Asta am văzut la televizor. La ce bun să mai învăţ să citesc?” Într-adevăr, observăm din ce în ce mai mult că elevii nu mai citesc. Operele clasice sunt judecate de cele mai multe ori după ecranizări – imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă romanul „Război şi pace” ar fi analizat după film!

Noi nu suntem împotriva televizorului. Există şi multe emisiuni folositoare. De exemplu, copiilor ar trebui să li se recomande să urmărească emisiunile „Lumea animalelor”, „Clubul călătorilor”; uneori, un reportaj direct de la locul evenimentelor permite să cunoaştem sensul lor etc. De asemenea, sunt şi unele emisiuni religioase. E nepermisă vizionarea unor filme erotice sau thrillere. Ele ne fură din timp, ne pângăresc sufletul şi trezesc pofte trupeşti.

Să ne întrebăm de fiecare dată când ne aşezăm în faţa televizoarelor: ce pierdem şi ce câştigăm? De cele mai multe ori răspunsul nu va fi în favoarea acestora din urmă. Este imposibil să oferim copiilor o educaţie creştină, iar noi să creştem duhovniceşte, atunci când toată atenţia este îndreptată spre televizor. Sunt multe familii care pur şi simplu au renunţat la această plăcere.

(Gleb Kaleda, Biserica din casă, traducere de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2006, pp. 180-183)