Cum învățăm copilul să prețuiască ceea ce are
Dorințele copiilor cresc în mod exponențial, într-o progresie geometrică o dată cu vârsta. Astfel, pe măsură ce cresc, jucăriile devin gadget-uri high tech, telefoane, tablete, computere, I-pod-uri, mașină etc. Ce se întâmplă în mintea lor? Ajung la concluzia că pot controla prin insistență și șantaj mintea părinților, care din iubire, cedează tot mai des în speranța unui confort interior. Așa, fiii noștri ajung copii de bani gata.
Fetiţa mea de 5 ani are un singur vis: o păpuşă Barbie sirenă. Este concentrarea aşteptărilor ei de la Moş Crăciun, care nu există decât pentru a crea astfel de păpuşi, temeiul ascultării de părinţi, idealul în viaţă, obiectul negocierii în care puţin şantaj nu strică etc.
La o primă vedere este ceva normal. Bine, fetiţele sunt înnebunite să fie prinţese, de la haine până la jucării, truse de frumuseţe, ponei, căţei totul trebuie să fie pentru prinţese. Este în definitiv visul idealist al oricărui copil confruntat cu limitele şi suferinţele unei lumi crude: acela de a moşteni pământul ca prinţ sau prinţesă. Este o nostalgie reziduală a raiului pierdut, cosmetizată conştient de creierele comerciale.
Însă la o gândire mai adâncă, obsesia unui copil pentru o astfel de lume artificială nu are nimic din jocul nevinovat pudrat cu roz „sclipicios” al copilăriei. În spatele imaginilor idilice din poveştile copilăriei de azi zace o industrie de sute de miliarde de dolari anual. Există divizii întregi de marketers pentru copii, pentră că vânzătorii acestei lumi au înţeles puterea imensă a copiilor de persuasiune, abilităţile lor de repetiţie până la disperare a cererilor lor, labilitatea părinţilor prea obosiţi psihic pentru a explica unui copil ceea ce contează.
Copilul de azi recurge la şantaj, ţipete, plâns convulsiv, mângâieri, declaraţii de dragoste, insistenţă elaborată, pentru a-şi atinge scopul: o jucărie care după o jumătate de oră va sta ostentativ în calea părinţilor, producând entorse celor treziţi în miez de noapte pentru un lapte dat rapid unui bebeluş înfometat.
Copiii aşadar devin instrumente vorace de marketing, ei decid indirect ce tip de maşină să ai, ce casă îţi cumperi, ce produse achiziţionezi, în ce concedii te duci. Un lucru normal, vom spune, însă dacă totul este doar o înşelare consumistă de tip marketing, atunci este în pericol libertatea noastră şi mai grav libertatea copiilor, care vor deveni simpli senzori ai unei societăţi bazate pe plăcere şi pe confort.
Ceea ce este îngrijorător este faptul că majoritatea copiilor de azi sunt îndopaţi cu bună ştiinţă de părinţi dar şi de educatori cu neuro-stimuli consumişti. Trendul de a cumpăra lumea şi de a-ţi vinde sufletul este de o complexitate şi subtilitate remarcabilă. Copilul este cel mai vulnerabil la culori, stimuli ai plăcerii, dulce, roz, zgomotos, lucitor, şi astfel devine o maşină de cereri şi de dorinţe false, care nu au nimic de-a face cu dezvoltarea lui ca persoană umană.
Dorinţele copiilor cresc în mod exponenţial, într-o progresie geometrică o dată cu vârsta. Astfel, pe măsură ce cresc, jucăriile devin gadget-uri high tech, telefoane, tablete, computere, I-pod-uri, maşină etc. Ce se întâmplă în mintea lor? Ajung la concluzia că pot controla prin insistenţă şi şantaj mintea părinţilor, care din iubire, cedează tot mai des în speranţa unui confort interior.
Aşa, fiii noştri ajung copii de bani gata. Sunt odraslele care cred că totul li se cuvine, care distrug maşina tatălui cu certitudinea că vor primi alta, care se auto-distrug pe banii părinţilor prin dependenţă, violenţă, drog. Pe măsură ce darurile se acumulează în jurul lor, sufletul lor rămâne tot mai trist, agasat şi asaltat cu alte şi alte „necesităţi” stringente. De aici vine dispreţul faţă de muncă, de valorile materiale câştigate cinstit şi de sudoarea părinţilor, care devin simpli provideri.
Când eram la seminar, aveam ceva colegi care primiseră în dar o maşină. Roteau cheile pe degete cu o abilitate fantastică, spre perplexitatea prostimii, care priveam năuciţi la Dacia Felix de după gardul înalt al instituţiei. L-am rugat şi eu pe tata, de multe ori să-mi ia cel mai mic Trabant, Lăstun sau orice pe patru roţi care să mârâie aşa frumos. De fiecare dată mi-a răspuns sec că nu se poate, nu vrea să fiu un copil de bani gata, care nu cunoaşte cât de greu este să câştigi un ban. La facultate, drama a continuat. După licenţă, în primul an de predat, am strâns cu o fervoare totală fiecare bănuţ din salariul infim de profesor suplinitor. Am simţit cât este de greu să renunţi la toate pentru un vis.
După un an, tata m-a însoţit la un târg de maşini. Aveam un proiect mental al maşinii dorite (mai bine zis accesibile, cu 30 de milioane): un Trabant bun, un Oltcit mai vechi sau un Lăstun răguşit. Mă obişnuisem cu ideea. După câteva ore de cutreierat după vechituri, tata m-a întrebat: „Şi câţi bani ai zis că ai strâns într-un an? 30 de milioane, am răspuns timid. Bine, ia de la mine încă 30, pentru că ai ştiut să fii econom şi să preţuieşti munca.” Ceva a explodat în capul meu. Proiectele de Trabant s-au năruit. Bucuria s-a înstăpânit peste lume. Mi-am luat un ditamai Golf 3, cu faruri lacrimă, o nebunie. Şi am avut mare mare grijă de ea, pentru că ştiam cât de greu este să o ai.
Educaţia copiilor trebuie bazată pe realitate, pe adevăr şi pe virtute, iar acestea se fundamentează în copii prin muncă, studiu, ascultare, rugăciune, smerenie, bun simţ, atenţie. De bună seamă, umblă pe străzi tot felul de pericole uriaşe pentru copiii noştri. Însă cei mai mari duşmani – „ucigaşii de copii” cum îi numeşte Sfântul Ioan Gură de Aur – sunt chiar părinţii lor, care din iubire iresponsabilă le dau tot ceea ce cer, sufocându-le sufletele cu materie colorată şi extirpându-le simţul valorii infinite a iubirii, care se dobândeşte prin jertfă şi dăruire.
„Locomotiva și băiatul ei” – o poveste care le dă curaj și mângâiere copilașilor bolnăviori
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro