Dificultatea fundamentală cu care se confruntă soții și consecințele asupra copiilor
Bărbatul şi femeia, din unirea arhaică din început, au devenit masculinitate şi feminitate, care sunt opuse una alteia şi ameninţătoare una alteia. Diferenţele dintre ele, în loc să fie considerate ocazii de împlinire, de completare, sunt trăite ca pericole de subminare a uneia de către cealaltă. Lipsa încrederii creează o atmosferă de luptă care exclude apropierea şi contactul real.
Lipsa respectului de sine al soţilor şi a încrederii între ei... Unirea cu aproapele este o nevoie fundamentală a omului, dar în acelaşi timp este şi frica lui cea mai mare, pentru că păcatul a divizat unitatea omenească în doi poli opuşi. Bărbatul şi femeia, din unirea arhaică din început, au devenit masculinitate şi feminitate, care sunt opuse una alteia şi ameninţătoare una alteia. Diferenţele dintre ele, în loc să fie considerate ocazii de împlinire, de completare, sunt trăite ca pericole de subminare a uneia de către cealaltă. Chiar şi atunci când „războiul” nu este declarat, se menţine o stare duşmănoasă, căci nu zicem că nu este pace doar atunci când războiul este în toi între două armate, ci şi atunci când soldaţii sunt mobilizaţi şi în permanenţă înarmaţi.
Lipsa încrederii creează o atmosferă de luptă care exclude apropierea şi contactul real. Cel care se luptă împotriva unui posibil pericol nu poate să dobândească un contact şi o apropiere reală cu omul din partea căruia vede venind pericolul. Această lipsă de încredere este rezultatul lipsei dragostei autentice, pe care omul a pierdut-o în căderea sa, în îndepărtarea sa de Dumnezeu şi în păcat. Răcirea dragostei a condus la dezvoltarea iubirii de sine, care distruge şi desparte.
Copilul care a crescut într-o asemenea atmosferă de iubire de sine e egoist, devine un adult nesigur, suspicios, cu o estimare redusă de sine şi cu teama că orice om care se apropie de el va descoperi starea lui, neputinţa lui, şi o va folosi împotriva lui. Omul are nevoie să simtă că există alţi oameni care îl preţuiesc, îl respectă şi pentru care persoana lui are o oarecare importanţă. Cu alte cuvinte, omul are nevoie de alţi oameni care să îi recunoască existenţa şi personalitatea. Are nevoie de câţiva alţii care să îl înţeleagă, ca să poată să se înţeleagă el pe sine însuşi.
Atunci când copilul se cunoaşte în acest fel pe sine, poate avea o mulţumire de sine şi se poate vedea pe el însuşi ca o persoană deosebită şi autonomă, cu o oarecare valoare, pentru că în acest fel va simţi că este şi fiu al lui Dumnezeu, Care îl iubeşte şi îl îngrijeşte. Omul care nu va simţi siguranţa pe care i-o dă încredinţarea că are importanţă pentru Dumnezeu şi măcar pentru câţiva anumiţi oameni va avea puţine de oferit într-o legătură strânsă precum căsătoria şi va fi chinuit de sentimente de inferioritate, de nesiguranţă, de neputinţă, de frică, de lipsă a încrederii, de suspiciune, de ţinere de minte a răului şi de duşmănie. Nimeni nu poate să dea ceva din sine dacă nu şi-a descoperit sinele, adică dacă nu a descoperit înăuntrul lui ceva care să poată fi dat.
Omul care nu este sigur pe sine însuşi va vedea apropierea de alt om ca fiind ceva periculos, deoarece i se solicită într-o anumită intensitate auto-anularea sa. Omul care se simte sigur pe sine va căuta apropierea altor oameni; omul care nu se simte în siguranţă cu sine însuşi simte că este ameninţat de ceilalţi şi îi este teamă de ei, dar nu poate înţelege cum ceilalţi îl pot înfricoşa atât de mult. Şi cu cât îşi simte micşorat respectul de sine, cu atât se teme să facă primul pas către aproapele său.
(Părintele Filoteu Faros, Părintele Stavros Kofinas, Căsnicia – dificultăți și soluții, Editura Sophia, pp. 88-89)
Care sunt scopurile principale ale familiei?
Cum trebuie să se facă rugăciunea în familie?
Citește despre:Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro