În secolul al XVI-lea, țara Moldovei ajunsese în mare primejdie. Trecuse la Domnul Marele Ștefan, iar dușmanii lacomi o încercuiseră. Soluțiile pământești se epuizaseră și nici măcar nu aveau relevanță într-o situație atât de stringentă precum se arăta aceea a fi. Era nevoie de o scânteie dumnezeiască pentru a reaprinde focul în inimile moldovenilor și pentru a-i încredința din nou că niciodată nu vor fi singuri în lupta lor contra celor străini de Ortodoxie. Așa s-a născut pictura exterioară a mănăstirilor noastre, despre care ne va vorbi, în rândurile ce urmează, părintele Luca, starețul Mănăstirii Bistrița, un om înfrățit cu arta religioasă autentică din Moldova.

Așadar, ce scop a avut pictura exterioară a bisericilor și de ce s-a realizat doar în Moldova?  

Potrivit lui Sorin Ulea, cel care a expus ideologia picturii exterioare și este bine cunoscut savanților medieviști, pentru cercetările sale în domeniu, pictura exterioară a avut un scop militar, pentru apărarea țării și a credinței ortodoxe. Ea a fost gândită de episcopul Macarie, fost cronicar de Roman, la cererea domnitorului Petru Rareș, care fiind vizionar, i-a putut spune episcopului: „Vlădică, știi foarte bine că suntem înconjurați de dușmani. Turci la sud, turci la vest (căzuse Bulgaria, căzuseră și sârbii), polonezii la nord, tătării – la est. Petru Rareș era înconjurat de mai mulți dușmani decât tatăl său, Ștefan cel Mare: Suntem siliți la un război sfânt. Ce ar fi bine să facem? Dacă este posibil, te rog să gândești un program iconografic în care să-i aduci pe toți sfinții din cer, dacă-i posibil, să-i pictezi pe fațadele bisericilor, ca în momentul când eu sau altcineva va da semnal, va suna din trâmbiță, să se adune undeva, se vor aduna în jurul unei asemenea biserici sau mănăstiri”.

„Încă ne rugăm pentru Vodă și pentru întreaga oaste a țării”

Atunci, episcopul Macarie și-a concentrat atenția asupra stihului al șaselea din ectenia mare: „Încă ne rugăm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru armata țării pentru mai-marii orașelor și satelor și pentru iubitoarea de Hristos oaste” – cum este stihul de astăzi. Dar în Liturghierul vechi, medieval, al lui Macarie, era cam așa: „Încă ne rugăm pentru Vodă și pentru întreaga oaste a țării, ca să pună pe vrăjmași sub copitele cailor”.

De la acest stih a plecat episcopul Macarie, alcătuind un program iconografic. Să ne imaginăm că suntem la Mănăstirea Moldovița, unde pictura s-a păstrat cel mai bine. Iată cum a gândit vlădica:

La intrarea în biserică, cea dinspre sud, prima scenă din dreapta, care frapează pe cel care intră, este asediul Constantinopolului. În stânga sunt reprezentați marii sfinții militari: Gheorghe, Dimitrie și Procopie – pe cai, cu săbiile scoase. Pur și simplu, dacă-i vezi, e ca un film care te trezește din nepăsare, te invită să intri în război. Că sfinții se luptă, nu oamenii.

Maica Domnului și Sfântul Ierarh Nicolae, simbolurile Ortodoxiei

Dar Constantinopolul este, de fapt, Cetatea Sucevei, cu ziduri, asediată de turci, care trag cu tunurile. Sunt mulți și caută să se cațere pe ziduri. În cetate sunt moldovenii, care stau pe la creneluri și trag cu armele. Tot aici este și domnul, cu suita sa, și toți se luptă. Dar în văzduh sunt și sfinții, care țintesc cu arcul împotriva turcilor.

Apoi este pictat acatistul Maicii Domnului. Ce simbolizează acesta? Ce a făcut patriarhul Serghie al Constantinopolului, când perșii și turcii au asediat cetatea? A făcut procesiune purtând icoane procesionale, în vârfuri de sulițe, să le vadă păgânii peste zid, cântând Acatistul Maicii Domnului: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește (adică ocrotește) polisul, cetatea! Deci moldovenii l-au așezat și ei în pictura exterioară.

Apoi, vom vedea reprezentat Acatistul Sfântului Ierarh Nicolae, sfânt care este simbolul Ortodoxiei și cel mai popular sfânt. Dacă citiți Acatistul lui, veți vedea acest lucru. El a ajutat în foarte multe războaie, iar când voievozii au ajuns să fie condamnați la decapitare pe nedrept, imediat s-a arătat și a oprit aceste nedreptăți.

„Puterile cerești și toți sfinții sunt alături de moldoveni în război”

Dintre hramurile bisericilor ctitorite în vremea lui Ștefan cel Mare, cel al Sfântului Nicolae este singurul preferat la mai multe ctitorii ale sale și ale unora dintre demnitarii săi. În zona estică a Moldovei se poate vorbi chiar de o fâșie spirituală trasată cu biserici patronate de acest sfânt, atât de popular și mare ierarh: „Sfântul Nicolae” Bălinești, „Sfântul Nicolae” Dorohoi, „Sfântul Nicolae” Popăuți, „Sfântul Nicolae” Iași, „Sfântul Nicolae” din Cetatea Chilia, iar Rareș a preferat ca acest sfânt să-i patroneze chiar necropola sa de la Probota.

Iată deci și motivul pentru care Acatistul - Viața sfântului sunt reprezentate în spații generoase, atât în interior, cât și în exteriorul bisericilor medievale moldovene.

Apoi, pe abside au fost pictați martirii, anahoreții și stâlpnicii, ca cei mai mari sfinți din cer. Pe contraforturi, și nu numai acolo, sunt stâlpnicii. Lângă ei, pe pereți, sunt pictați anahoreții: Marcu Etiopianul, Onufrie, Petru Athonitul – cei care n-au purtat haine.

Sub acoperiș sunt înfățișați serafimi, heruvimi și toate puterile cerești, pictate la Moldovița și Sucevița cum nu s-au pictat nicăieri în lume, într-o cromatică extraordinară. Atât de frumoși! Așadar, potrivit picturii exterioare, puterile cerești și toți sfinții care au ajuns în cer sunt alături de moldoveni în război. Toată această pictură culminează în axul bisericii, care este delimitat de fereastra altarului, așezată exact pe răsărit. Aici este pictată Deisis – Rugăciunea. Cu alte cuvinte toți sfinții din acest program iconografic se roagă lui Hristos, singurul mijlocitor între Dumnezeu și oameni, având de-a dreapta pe Maica Sa, iar de-a stânga pe Sfântul Ioan Botezătorul – îngerul în trup.

„Vă dăm de toate, dar să ne respectați credința”

Dar pentru ce se roagă? Se roagă pentru Moldova, pentru Rareș, pentru ierarhie și într-un cuvânt pentru țară și pentru credința ortodoxă, ca să nu ajungă sub păgâni. Acesta este planul iconografic al picturii exterioare din Moldova (prezentat doar în câteva fraze), compus prin redarea celor mai mari sfinți, care se roagă și mijlocesc la Dumnezeu pentru salvarea Moldovei, dar printre ei se află unii care luptă efectiv alături de moldoveni: marii sfinți militari și îngerii din văzduh, care și ei trag din arcuri cu săgeți asupra turcilor.

Și dacă privim în istoria ei, Moldova, până la urmă, a căzut sub turci când n-a mai avut nici un Ștefan cel Mare, nici un Petru Rareș. Au venit alți domnitori mai slabi și au fost învinși de turci. Și totuși, așa, învinși de turci, au pus condiții: „Vă dăm ce vreți, dar lăsați-ne liberi, să avem credința noastră, să avem bisericile noastre deschise. Vreți galbeni, vreți avere? Vă dăm de toate, dar să ne respectați credința. Voi, cu credința voastră, la voi, noi, cu a noastră”. Moldova n-a fost pașalâc turcesc niciodată. De aici se vede că ei au dus un război sfânt, pentru cer și nu pentru pământ.