Mai zicea Părintele Onufrie: „Rugăciunea minţii începe să dea roade abia după 20-30 de ani de mănăstire, dacă monahul a fost lucrător. Dar mintea nu ajută pe fiecare, că nu au toţi aceeaşi putere. După 20 de ani încep să apară roadele, şi atunci poţi spune cuvinte de folos. Să nu te apuci să spui cuvinte de folos dacă n-ai pus în practică, căci rămâi batjocorit de diavoli”. Apoi sfătuia pe ucenici cum trebuie să se facă rugăciunea minții, pentru că unii, fie din cauză că s-au forţat prea tare la rugăciune, fie că au avut gânduri înalte despre ei înşişi, şi-au ieşit din minţi. De aceea, fiecare trebuie să aibă un povăţuitor duhovnicesc.

Părintele Onufrie ne sfătuia să răbdăm necazurile. Şi zicea: „Sunt necazuri exterioare şi necazuri interioare. Necazurile din afară sunt: fie că te-a ocărât un frate, te-a nedreptăţit, te-a defăimat sau te-a lovit şi aşa mai departe. Iar necazurile cele dinăuntru sunt: întâi apare cârtirea; apoi nerăbdarea lăuntrică, ura, duşmănia, invidia, zavistia... Cele interioare sunt mai periculoase decât cele exterioare. Iar dacă pe cele exterioare nu le putem răbda, cum le vom răbda pe cele interioare? Căci dacă nu le răbdăm pe cele exterioare, nu le putem răbda nici pe cele interioare”.

Părintele nu dădea sfat nimănui să lase rugăciunile dimineţii şi ale serii, şi să se ocupe numai de Psaltire. În plus, spunea să se citească Psaltirea cu molitfe, nu numai psalmii; pentru că trebuie să aibă mare lucrare duhovnicească cineva ca să citească numai psalmii, şi totodată are mare luptă. Acele molitfe spunea că sunt ca untdelemnul în mâncare.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 772)