Text și context

Lăsatul secului de brânză este marcat printr-o pericopă cu un conținut și mesaj aparte. Parte a unui capitol în cadrul căruia Mântuitorul oferă sfaturi, pune accente și invită la interiorizarea învățăturii creștine, ea vine în imediata continuare a pasajului în care El prezintă textul Rugăciunii Domnești. Ca atare, trebuie privită în continuare cu acesta și probabil s-a dorit o explicare, pe înțelesul tuturor, a conținutului ei. 

Iertarea

Între termenii cheie care vin să-i deconspire conținutul se numără iertarea, postul și neagonisirea. Deși, aparent, definesc realități diferite, ele se găsesc într-o relație de completare reciprocă. Cu privire la cea dintâi, se arată că oamenii îl au ca model pe Dumnezeu Tatăl: „Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre,” zice Iisus. Formularea chiastică are cel puțin două semnificații principale. Arată că actul primirii iertării din partea Divinului, de care avem atât de multă nevoie, e condiționat de faptul de a cultiva noi înșine un comportament bazat pe aceasta. În același timp, ne arată că, de câte ori suntem capabili să fim iertători față de cei care ne-au greșit, ne asemănăm Părintelui Ceresc. El însuși iartă, fără a ține socoteala și cu multă ușurință, toate năzbâtiile pe care, uneori, ca niște copii răzgâiați, le facem. 

Postul

Un alt aspect important e postul. E plasat în umbra atitudini pomenite. Cu un scop precis. Căci ce om se poate lăuda că postește cu adevărat, câtă vreme sufletul lui nu e curățat de racilele urii prin iertare? Odată ce face acest lucru, actul lui jertfelnic poate căpăta o dimensiune interiorizată. Altminteri rămâne doar de suprafață. Spre a fi cu totul genuin, e necesar ca el să rămână o stare a sufletului. De aceea se cere celor care postesc să nu fie ca fățarnicii. Să nu lase ca practicarea acestui obicei cu sorginte precreștină să fie marcată de vreun semn extern. În fond, ca orice altă formă de jertfă, și ea este o declarație de dragoste adresată lui Dumnezeu. De ce ar fi nevoie ca și alții să vadă această dragoste? Singura confirmare de care avem nevoie în actul credinței e cea din partea lui Dumnezeu. Nicidecum a altcuiva!

Neagonisirea

Precum era de așteptat, narațiunea alunecă apoi înspre neagonisire. Omul care și-a iertat răufăcătorii și postește spre a intensifica relația cu Domnul nu poate fi altfel decât dezbărat de robii precum agonisirea celor materiale. Ancorat în ceruri. Conștient că adevăratele comori nepieritoare se găsesc doar acolo. Dornic să strângă cât mai mult pentru eternitate, fără a se lăsa deturnat de la adevăratul său țel. Accentul e clar și ferm aici: „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”.

În loc de concluzii

Pericopa evanghelică ce vine să străjuiască, precum un versant duhovnicesc, începutul Postului Mare, e una dintre puținele cu un conținut cât se poate de explicit. Vorbește de la sine, fără a avea nevoie de vreo altă tâlcuire. Reprezintă unul dintre puținele momente în care Învățătorul spune pe față lucruri esențiale. Practice și cu relevanță teologică deopotrivă. Termeni precum iertare, post, ori neagonisire nu sunt defel străini urechilor creștinilor. În acest context, apare întrebarea: de ce se numără totuși între pasajele cel mai puțin înțelese și puse în practică? Să fie oare din pricina înălțimii standardelor, ori a cerbiciei inimilor noastre? Îndrăzniți?!