Plimbându-se cu mama sa pe marginea unui râu, Corina a întrebat:

- Mamă, pentru ce le zice „nu-mă-uita" acestor mici şi drăgălaşe flori albastre ca seninul cerului şi care au un cerculeţ galben în mijloc? Ele cresc şi se află foarte multe pe malul râului.

Mama i-a răspuns: Numele lor este vechi şi iată ce se spune despre el. A fost odată un om, care, plecând într-o călătorie lungă, a fost însoţit de soţia sa până la ţărmul unui râu. În momentul despărţirii, văzând aceste floricele albastre, ea a cules câteva şi i le-a dat soţului, care le-a păstrat ca pe o amintire. La rândul său, i-a zis soţiei: „Asemenea şi tu, draga mea, de câte ori vei vedea o floare ca aceasta, să te gândeşti la mine pentru a nu mă uita". De atunci li s-a dat numele ce le-a rămas până astăzi.

Atunci Corina i-a răspuns:

- Dar eu, mamă, care nu m-am despărţit nici de părinţi, nici de fraţi, nici de surori, de cine să-mi aduc aminte, la vederea acestor flori?

- De cine? De semenii noştri aflaţi în suferinţă, pe care trebuie să-i privim ca pe fraţii noştri şi să-i ajutăm în nevoile lor, pe cât ne va sta în putinţă.

(În căutarea bucuriei. Povestiri pentru copii, părinți și bunici, Ed. Sophia, București, 2009, p. 40)